Iată experimentul! Am promis să nu mai comentez politica zilei, ca să nu mai sporesc si eu „zgomotul şi furia”. Bănuiesc că deja cei care au de ales s-or fi gîndit la ce vor alege, iar cei care mai au ezitări, nelămuriri etc se vor descurca şi fără mine. Care, oricum, nu sînt competent în chestiunea fierbinte a zilei. Dacă oboseşte careva în iureşul dezbaterilor, se poate opri aici pentru un răgaz, cum poate face o plimbare sau merge la un spectacol sau un concert. Indiferent de ce se se va întîmpla pe 6 decembrie, voi reveni după acea dată la comentariul politic, pentru că, oricine va fi cîştigător şi oricare vor fi cîştigătorii, vor trebui să dovedească rapid că nu s-au angajat în această cursă doar de dragul competiţiei! Va fi de monitorizat, chiar mai mult decît acum. Procedez astfel pentru că mai multe cunoştinţe, amici, prieteni etc mi-au reproşat că nu mă „implic”, că nu „militez”. Ce să le răspund? Că, atunci cînd a fost cazul m-am implicat cu asupră de măsură, doar că nu prea ştiu unde erau ei în acele vremuri? N-o voi face, nu vreau să fiu la fel de lipsit de curtoazie precum ei.

Trecuseră cîteva luni de la plecarea mamei din cea mai bună dintre lumile posibile şi, în sfîrşit, mă hotărîsem, îmi făcusem timp să fac ordine prin hîrtiile rămase în urma ei şi a tatei, plecat cu aproape trei ani mai înainte. Succesiunea o reglasem cu sora mea, de haine şi alte obiecte de folosinţă personală ne dispensasem cu prilejul celor cîtorva rînduri de parastase şi pomeni care animă viaţa morţilor la noi, ortodocşii, indiferent cît de pravoslavnici sîntem, eu purtam mica şi eleganta sa cruce de aur, agăţată de un lănţug subţire, cruce ce-i însoţise ultimii ani de viaţă, în vreme ce sora mea avea pe un deget al mîinii drepte unul dintre inelele sale. Făcusem o primă triere a cărţilor la puţină vreme de la înmormîntare, înainte de a închiri