Fac parte dintre cei 20% care l-au votat în primul tur pe Crin Antonescu şi care acum cinci ani au votat Alianţa Dreptate şi Adevăr, alianţă în care PNL reprezenta – ca şi azi – dreapta autentică, iar PD era un partid de stînga, membru al Partidului Socialist European. De douăzeci de ani, în mod constant, am sperat că valorile liberalismului vor avea cîştig de cauză şi se vor impune prin vot democratic. În 2004 am crezut în bunele intenţii şi în promisiunile electorale ale lui Traian Băsescu, deşi nu mi-am făcut iluzii că „ai noştri“ sînt perfecţi. Am sperat doar că vor fi mai oneşti şi mai decişi să-şi respecte angajamentele. Am sperat că nu vor ajunge niciodată să folosească aceleaşi mijloace incorecte, pe care le incriminau vehement la adversarii lor politici. Nu mi-am imaginat că, după ce a fost acuzat că manipulează electoratul prin sondaje contrafăcute, Sebastian Lăzăroiu va deveni consilier prezidenţial şi unul dintre strategii campaniei electorale a actualului preşedinte, şi că va lansa ca temă de campanie o falsă dilemă: „presă vs democraţie“. Astăzi – după cinci ani de mandat în care preşedintele ales a încercat să scoată PNL-ul de pe scena politică, prin racolarea unor liberali de conjunctură şi prin mutarea spectaculoasă a PD-ului de la stînga la dreapta spectrului politic – Traian Băsescu se declară cum nu se poate mai fericit că dreapta a cîştigat alegerile din 22 noiembrie. Ar fi emoţionant, dacă Traian Băsescu nu ar fi – ca în atîtea alte rînduri – ipocrit şi demagog. Pentru că, din păcate, dreapta a pierdut, din nou, alegerile, deşi scorul obţinut de Crin Antonescu (şi, mai ales, profilul alegătorului său) ne dă speranţa că nu e totul pierdut în România. Isteria paroxistică de-a dreptul cu care membrii PDL şi intelectualii lor de casă se străduiesc să ne convingă acum că partidul şi candidatul lor au o ideologie clară şi că aceasta e una de dr