Cunoscut ca un sagace eseist – mai ales datorită celor două volume care au făcut ceva vîlvă după 2000, Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a şi Românii e deştepţi –, ca prozator (şi teoretician al fenomenului SF) – nu foarte productiv, dar ingenios –, Radu Pavel Gheo este, cum o arată Numele mierlei, şi un foarte atent prozator al cotidianului. Între proza fanteziei dezmărginite şi proza care înregistrează minimalist mişcările din spaţiul „mărginit“ al vieţii de zi cu zi, (încă) tînărul scriitor parcurge un traseu de la un punct încolo surprinzător. Nu mi se pare că, odată cu volumul de faţă – care adună cincizeci de „momente“, schiţe şi povestiri publicate de-a lungul timpului în periodice (dar într-o altă formă decît aici) –, autorul s-ar fi despărţit neapărat de preocuparea pentru fantastic ori de proza „ficţiunii speculative“, pentru a coborî definitiv pe un teritoriu ferm-realist. Nu – e mai degrabă o impresie simplitatea „realistă“ a acestor texte.

Luciditate şi lipsă de iluzii Cele 50 de clipuri vesele şi triste sînt grupate în cinci secţiuni distincte, numite ludic, tot în analogie cu producţia discografică, LP-uri: LP 1 – Cotidiana, LP 2 – Balcanice, LP 3 – Vîrste şi vremi, LP 4 – Zoon politikon, LP 5 – Pozne. Fireşte, un sound dominant e imediat identificabil în fiecare dintre cele cinci secţiuni; iar acesta este dat, pe de o parte, de aproape invariabilul motiv al „martorului“, al observatorului, al personajului discret care vede, examinează, interpretează, povesteşte, şi pe de altă parte, de acelaşi mod precis, sobru, simplu, sec, „americănesc“ de decupare a frazelor şi de organizare a discursului. O constantă luciditate, o constantă lipsă de iluzii acompaniază nararea micilor sau marilor întîmplări din Numele mierlei. Toate sînt observate detaşat, ironic, fără încrîncenare, adesea cu un interes cvasientomologic (uşor mizantrop) faţ