Două cărţi, care nu s-au cunoscut, şi care nu seamănă cîtuşi de puţin - una subţire, format mic, avînd delicateţea crudă a cămăşilor unui sîmbure, străvezii, şi libertatea, cît de dureroasă, a senzaţiilor pentru care nu dai socoteală, alta temeinică, retrăind cu creionul în mînă plăceri rafinate - stîrnesc aceeaşi imagine, a foiţei de pergament purtătoare de amintiri. Prima e Corp transparent, cele cincisprezece poezii ale lui Blecher, un debut cvasi-invizibil, cu sprijinul lui Bogza, în 1934. Plachetă, spun anticarii, cu neputinţă de evaluat, datorită rarităţii ei. Nu ştiu în ce lună a apărut, dar în ultima zi de octombrie a aceluiaşi an, Blecher îi scrie lui Bogza: "Zilele trecute m-a vizitat un tînăr poet din împrejurimi şi mi-a vorbit şi de Corp transparent. ŤCetiam cartea asta pe lacul din parc; cu o mînă vîsleam şi cu alta citeam cartea cînd, deodată, a venit un mic vînt şi mi-a luat-o din mînă aruncînd-o în lac. Acum Corp transparent e în fundul laculuiť". (M. Blecher, mai puţin cunoscut, ediţie întocmită de Mădălina Lascu, prefaţă de Ion Pop, Editura Hasefer, 2000, p. 37.) Destinul unei frunze. Aceeaşi metaforă, pentru cărţi sortite răsfăţului şi unui anume tip de uitare, o foloseşte Eco, în Memoria vegetală şi alte scrieri de bibliofilie. Traducerea românească, datorată Aneimaria Gebăilă, a apărut, anul trecut, la RAO.
Încep cu ea, deşi se înscrie indirect în spaţiul acestei rubrici, prin privirea răscolitoare după cărţile vechi, şi împuţinate la număr, feluri discrete şi foşnind de-o nobleţe melancolică, de-a ţine minte.
Alegîndu-şi o temă grea, Eco face, în conferinţa din '91, de la Milano, Memoria vegetală, retipărită aici, eseistică uşoară. Nu facilă dar, în orice caz, nici îmbibată de referinţe nedigerabile. Ici, colo, cîte o anecdotă, sau cîte o informaţie (de pildă, că Aldo Manuzio, tipograf veneţian al anilor 1500, a
