Pe scurt - scrie Henri-Robert în Marile procese ale istoriei - este momentul în care... (Ecaterina) se arată adversară a ţării noastre, în care toate interesele sale se opun celor ale Franţei... în acelaşi timp strângând relaţiile cu filosofii noştrii"...
Coincidenţă stranie şi turburătoare! Aceasta nu este opera hazardului, ci ea se evidenţiază citind unele pagini din voluminoasa corespondenţă a suveranei cu filosofii francezi.
Este clar că aceste relaţii de prietenie ale împărătesei Rusiei cu Voltaire, Diderot şi ceilalţi au ceva de câştigat în dauna Franţei...
Ea îi sprijinea, prin ambiţia sa, pe cei ce se arătau duşmanii monarhiei franceze...
Astfel, - după cum avea să noteze Sabatier de Labre, însărcinatul nostru cu afaceri în Rusia - "Ecaterina nu a avut niciodată altă preocupare decât de a face exact invers de ce urmărea Franţa".
Iată de ce, în 1762, nouă zile după lovitura de stat şi cinci după fapta ce-i aducea şi îi asigura puterea (lichidarea arhiducelui), ea îl invita pe Diderot să vină la Petersburg să continue publicarea Enciclopediei, interzisă prin decret regal...
Iată de ce... ea începe şi continuă o corespondenţă lungă cu Voltaire.
Celebritatea marelui scriitor, omul cel mai citit din univers, sporeşte prestigiul ei, servindu-i interesele.
Îl foloseşte pe Voltaire ca pe un ziar de mare tiraj, care fie că o învaţă cu toată complezenţa care sunt inamicii Franţei, fie face să permită întregii Europe să ia cunoştinţă de gesturile ei cele mai notabile, ce îi vor mări prestigiul...
Ea ignora realitatea pe care curtezanii i-o ascundeau cu grijă... îşi imagina că un oraş era ridicat, - deşi oraşul nu avea străzi, case, ferestre şi nici oameni.
Când împărăteasa voiajează, ea vede un decor iluzoiu. Potemkiniadele su
