Aşa cum se petrece de fiecare dată când nu vii dintr-un mediu literar, pe autori ii cunoşti intâi şi intâi din cărţile lor sau din revistele la care colaborează. De aceea, ei iţi par un fel de abstracţiuni, fiindu-ţi greu să ţi-i imaginezi mergând pe stradă, spunând poveşti sau bancuri, având propriile lor griji, temeri sau bucurii. Pe Nicolae Manolescu l-am intâlnit mai intâi şi intâi in "Metamorfozele poeziei", cărticică pe care o adnotasem cu multă evlavie in timpul liceului pentru că descopeream, faţă de buchia manualelor şi de ceea ce in general ni se spunea la şcoală, un alt univers al poeziei, interpretări şi un parcurs aproape narativ al liricii.
Pe vremea aceea, a adolescenţei, autorii erau, pentru mine, mult mai puţin importanţi decât cărţile lor, aşa că nu mă străduiam nici să aflu mai multe despre ei şi nici să mi-i imaginez.
La admiterea la Filologie - care includea şi-o probă orală -, am avut in faţă doi profesori cu atitudini diferite.
Unul dintre ei, parcă mai timorat decât mine, răsucindu-şi mereu sacoul de parcă nu i-ar fi găsit locul pe trup, mă privea de dincolo de lentilele groase ale ochelarilor cu multă inţelegere şi pas cu pas am stat la o tacla despre literatură.
Celălalt se afundase in lectura unui ziar, părând sincer dezinteresat de ceea ce se intâmpla. Si-a ridicat ochii din ziar şi m-a intrebat de unde sunt. Când a aflat că sunt bucureştean şi că unul dintre subiecte este Lovinescu, m-a intrebat dacă ştiu unde anume, in Bucureşti, se ţinea cenaclul "Sburătorul". S-a arătat intrigat că dădeam la Filologie şi nu bătusem tot oraşul spre a vedea urmele materiale ale scriitorilor pe care ii studiam. Nici atunci şi nici acum nu cred că o casă memorială, o plăcuţă pe un imobil mă luminează mai mult decât o pagină scrisă de un autor. Nu m-am străduit, in răspunsul meu, să fiu pe placul celui care mă intrebase, consi
