Cred că pot asuma, în mod legitim, postura obiectivităţii. Am devenit "obiectiv" nu pentru că m-am străduit să gîndesc la rece, nu pentru că nu am simpatii de partid şi nici pentru că îmi contemplu ţara de la distanţă, cu un ochi clinic. Am devenit obiectiv pe bază de oboseală şi melancolie. Sînt un conglomerat de dezamăgiri. După douăzeci de ani de libertate şi democraţie, nu mi-a rămas întreagă nici o speranţă, nici o iluzie. N-am reţinut, în acest interval, nici un personaj politic de anvergură. Nu ştiu să explic acest marasm crepuscular. Să fie consecinţa "zbuciumatei noastre istorii" care ne-a lăsat fără oase, să fie vreun defect etno-genetic ireparabil, vreo combinaţie de inerţie fanariotă şi sminteală comunistă, sau e vorba numai de stricta mea, pre-senilă, acreală? Fapt e că nu mai am porniri constructive, entuziasme, pasiuni contingente. Sînt demobilizat. Şi, ca atare, "obiectiv".
Din perspectiva acestei triste obiectivităţi, am contemplat fără nici un frison partizan dezbaterea de vinerea trecută a celor trei prezidenţiabili. Textul pe care îl citiţi a fost scris a doua zi, în sîmbăta dinaintea alegerilor. Nu ştiu ce-o să iasă şi nu ştiu eu însumi cum am să votez. Voi merge la vot pentru că am pledat pentru votul obligatoriu şi trebuie să fiu consecvent. O idee ar fi să dau un vot nul, alta " să votez cu Crin Antonescu în primul tur şi, în al doilea, cu Băsescu, ţinîndu-mă de nas " cum spusese Adam Michnik că va vota pentru un al doilea mandat al lui Lech Walesa. Ceea ce am văzut vineri seara n-a fost însă de natură să-mi limpezească opţiunile.
Impresia generală, care e departe de a mă face fericit, este că Traian Băsescu are un important atu faţă de ceilalţi candidaţi: dă impresia unui bărbat adult. Cu defecte, cu striuri caracteriale discutabile, cu moduri de comportare adeseori stingheritoare, cu o carenţă congenitală a gustului pentru a
