“Tî-cî-rî-tîm, pa-ra-ca-taca-tac, tu-rucu-tuc, pîrî-cî-tîrî-cî-tac!” În traducere liberă din Trilok Gurtu (care şi-a permis să vorbească şi în numele lui Jan Garbarek, de vreme ce acesta n-a scos o vorbă pe scenă), a fost o seară interesantă, peste aşteptări. Să vă spun de ce.

I. Saxofonistul

În primul rînd, pentru că mă aşteptam la enorm de multă spiritualitate. Din fericire, a predominat muzica. Surprinzător, a fost ceva mai mult jazz miercuri seara, la Sala Palatului, decît “world music” – sintagmă generoasă ca o pălărie mexicană, sub care se ascund multe rebuturi “etno” şi nenumărate experimente dubioase. Şi care denotă, uneori, lipsa pură de inspiraţie sau (în unele cazuri obosite de atîta glorie antumă) autenticul sictir creativ. Garbarek ne avertiza, într-un recent interviu, care e opţiunea lui teoretică: “Pentru mine, jazz-ul începe cu Louis Armstrong şi mi se pare că se încheie undeva în anii 60-65”.

Într-adevăr, avem dovada clară, iginerească, a faptului că Jan Garbarek face, de vreo 30 de ani, altceva. Judecînd după prezenţa la marile concerte de gen, Bucureştiul nu are mai mult de 1.500 – 2.000 de ascultători autentici de jazz (sînt ăia care au venit, în păr, la Marsalis, Dee Dee Bridgewater şi chiar Truffaz). Ei bine, la Garbarek au fost vreo 3.500 de spectatori. 3.501, cu Peter Imre, înfipt adînc, în primele rînduri, ca un autentic ultras al acutelor de sopran! Evident, fanii au început să aplaude de la primele acorduri ale hitului Pygmy Lullaby. Nu e însă foarte clar de unde îl ştiau: de pe albumul Visible World al lui Garbarek sau de pe primul LP al trupei de enorm succes mondial Deep Forest (unde apare sub titulatura Sweet Lullaby). Remarc – pentru a nu leza nici o sensibilitate – că bucata e, la origine, un cîntec tradiţional african.

În perioada de aur a studenţiei mele, cînd casetele piratate de la Universitate (da, da,