În domeniul lingvisticii, după perioada de ideologizare intensă din anii 1947-1952, cele mai multe teze şi sloganuri politice au dispărut din mediul ştiinţific şi universitar. Cele care au rămas aveau trăsăturile insidioase ale miturilor, ale unor opinii consensuale, care se legau de ideologia sistemului, dar şi de tradiţiile intelectuale locale, în primul rând de cele elitiste, autoritariste şi naţionaliste. Cazul românesc nu este unul atipic: presupoziţii ideologice similare au fost observate de Patrick Sériot, care le-a prezentat într-o serie de articole despre istoria lingvisticii din Uniunea Sovietică („La socio-linguistique soviétique est-elle néo-marriste?“, 1982; „Peut-on dire d’une linguistique qu’elle est ‘nationale’?”, 1989; „Changements de paradigmes dans la linguistique soviétique des années 1920-1930“, 1995 ş.a.; cele mai multe sunt consultabile şi on-line:

http://www2.unil.ch/slav/ling/recherche/biblio/publi_seriot.html).

Una dintre utopiile regimului totalitar a fost cea a impunerii unei limbii comune, omogene, fără diferenţieri sociale. Aceasta corespundea dogmei unei „societăţi fără clase” şi ilustra perfect viziunea totalitaristă; formula „limba întregului popor”, aşa cum arată Sériot, era intens folosită şi în Uniunea Sovietică. Această viziune a determinat în mare măsură lipsa de interes pentru dezvoltarea sociolingvisticii româneşti (într-o perioadă în care chiar sociologia era rău văzută, din cauza potenţialului său subversiv). În schimb, a fost favorizată aşa-numita „cultivare a limbii”, activitatea normativă şi prescriptivă: pentru că omogenizarea nu era înţeleasă ca o extindere a limbii populare în toate sferele vieţii publice, ci ca o generalizare a „limbii literare”. În 1955, Iorgu Iordan scria (într-un articol reprodus ulterior în Limba literară, 1977): „«Cultivarea limbii» la noi este ca şi necunoscută, cel puţin sub