…..dar cine să priceapă modelul Dan Petrescu

Dacă ne mai interesează fotbalul, trebuie să ne uităm încă o dată la repriza a doua a Urzicenilor cu Sevilla. Prima a fost cum a fost: Unirea redusă la a bloca. Fără un şut pe poartă, Sevilla posedînd totul fără să marcheze, cu două bare plus ghinionul autogolului în minutul cel mai nasol. Psihologic era o situaţie între groază mare şi speranţă mică. După pauză, Urzicenii sînt deodată alţii, ies la joc, au două, trei, patru ocazii uluitoare de 2-0, iar Sevilla, din ce în ce mai nervoasă, îi aduce pe Luis Fabiano, Renato, Perotti, ca şi cum Capel, Negredo, Lolo nu mai erau buni ca să străpungă o apărare incomensurabil de dîrză şi norocoasă. Abia acum, sub presiune, Sevilla mi s-a părut formidabilă, ca tehnică individuală, ca viteză, ca moral, ca întrebare românească: de ce se omorau aşa? Nu erau calificaţi şi la acest 0-1, suficient de discutabil ca adevăr? Nu au egalat, nu au avut nici o ocazie de claritatea celor ale lui Varga, totuşi impresia că am avut în faţă fotbalişti care ştiu totul nu mă părăseşte. E o impresie puternică, rară, la care contribuie din plin prestaţia Urzicenilor.

Am luat-o de ajuns peste cap pentru ce am scris în favoarea Dănuţilor încă de la primul lor eşec la Sevilla, pentru a avea acum baza morală să le aduc acest omagiu suprem în orice joc, de la snooker la bridge şi poker: au ştiut să fie la înălţimea norocului care i-a ocrotit. Pentru cei care cunosc intimităţile unui joc, este esenţial. Nu am fost niciodată un fan al lozincii în fotbal “muncă şi disciplină”, nu merg cu ochii închişi pe mîna celor care slăvesc grupul şi organizarea, lăsînd-o mai moale cu talentul, nu sînt hipnotizat de reuşitele lui Dan Petrescu şi MM Stoica, dar dacă mai am loc pentru un elogiu, amuzat şi de chemarea: “Votaţi Bursucul!”, acesta ar fi următorul: refuz hotărît afirmaţia preşedintelui Mircea Sandu