Acum cîteva zile, într-o ştire la jurnal, am auzit o cîntăreaţă: "dom’le, e inadmisibil, sînt copii pe stradă care nu ştiu cine sînt!". Povestea era despre drepturile de autor plătite gloriilor noastre (unele trecute şi împăcate, altele de-a dreptul depăşite de fenomenul omenesc al uitării). Cîntăreaţa suferea că banii sînt puţini, iar cei care au cîntat acum 10, 20 de ani nu pot trăi din fostul succes. Nu se strînge nici de-un pix cu care să mai dai un autograf, în caz că ţi-l cere cineva.
Nu vă zic cine era persoana cu replica. Dar răutatea omenească în care mă complac nu mă poate opri să v-o descriu. Blondă. Acum destul de grăsuţă. Nu foarte aranjată, nu foarte îngrijită. Genul de persoană pe care o întîlneşti în parc cu un pulover lălîu plimbînd un cîine despre care ştii precis că e singurul provider de ataşament real şi dezinteresat din viaţa doamnei. Fireşte, animalul e doar imaginaţia mea. Poate că doamna n-are cîine şi are iubit. Ce contează e însă replica şi corolarul ei: cum adică, lumea să nu mă mai ştie, după tot ce-am făcut pentru ea? Cum adică, publicul să nu mă mai iubească sau nici măcar să nu mai vrea să mă audă, după ce l-am făcut să plîngă acum 15 ani, cu melodia aia pe care s-au sărutat prima oară, spun statisticile, cel puţin 100.000 de români?
Cum? Dragă doamnă, să vă spun cum: niciodată n-aţi cîntat mişto. Cîntecele dumneavoastră erau, fără excepţie, proaste. V-aţi datorat succesul, şi dumneavoastră, şi multe altele din generaţiile între anii ’60 şi ’80, unui singur lucru: lipsa de concurenţă. Aţi fost singure pe o piaţă în care radiourile nu puteau difuza muzică străină decît o oră pe săptămînă. Aţi fost un fel de Dacii ale muzicii uşoare: un singur model, făcut fără pasiune şi fără talent, pentru o piaţă care nu-l putea refuza.
Iar noi, să mă iertaţi, eram prizonierii voştri. Aşa cum astăzi americanii îi torturează pe i
