La Tropice, atribuirea Nobel-ului e urmărită cu o pasiune dezinteresată: nici un brazilian nu a primit pînă astăzi rîvnitul Premiu şi, după cît se pare, nu sunt nici semne că vreunul îl va primi curînd. Poate, cine ştie, un medic, un fizician ori un chimist excepţional, ce lucrează acum conştiincios şi anonim la vreo Universitate americană. Aşa că, pentru brazilieni, Nobel-ul întruneşte toate atributele plăcerii gratuite.

În ziua fastă care făcea din Herta Müller cel mai celebru scriitor al zilei, m-a uimit mulţimea cunoscuţilor ori mai puţin cunoscuţilor care mi se adresau spontan, felicitîndu-mă: toţi o considerau pe Herta româncă! Şi eu care crezusem că, în Brazilia, noua laureată va însemna doar încă un nume înscris pe lunga listă germană, de la Mommsen şi Thomas Mann pînă la Böll şi Günter Grass. Dar nici vorbă! într-o impresionantă majoritate, brazilienii au receptat-o pe Herta drept româncă, deoarece, conform unora dintre jurnaliştii care au scris despre eveniment, "Lumea pe care un scriitor o înfăţişează are la fel de mare importanţă ca şi limba în care el o face". La asta nu mă gîndisem, dar s-ar putea să fie adevărat; dacă ar fi lăsat în urma lui doar proza scrisă pe franţuzeşte, Panait Istrati era mai mult scriitor român ori scriitor francez?

În Brazilia, efectul premiului a fost imediat: cele cîteva mii de exemplare din unicul roman al Hertei Müller tradus în portugheză (sub titlul Angajamentul), rămase de cîţiva ani în librării, s-au vîndut într-o singură zi.

Herta Müller este, fără îndoială, scriitoare germană; însă o scriitoare a cărei aproape unică temă o reprezintă România - şi nu o Românie oarecare, ci România de sub comunism. între autoare şi tema obsesivă a prozei sale s-a stabilit o legătură la fel de strînsă ca între victimă şi călău, o legătură indestructibilă. Scoateţi România din proza laureatei