La începutul anilor '80, nu-mi trecea prin minte că l-aş putea iubi vreodată pe Nicolae Manolescu. Nu aş zice că nu aş fi jinduit, să fiu acceptat în anturajul lui, în cercul lui de amici. Cine n-ar fi vrut în anii aceia să primească un semn regal de simpatie de la cel ce făcea şi desfăcea destine, când întreaga suflare a intelectualităţii române aştepta în fiecare joi apariţia României literare şi verdictul manolescian.

Cu toate astea, ceva mă reţinea să cedez fascinaţiei, ori numai dorinţei de a-i fi aproape. Şi nu era vorba numai de mefienţa criticului faţă de alt critic, de pânda aceea prelungă, cu balansări lente, înşelătoare a cobrelor regale care aşteaptă momentul de slăbiciune spre a declanşa fulgerător atacul. Era la mijloc ceva simplu, prea puţin metafizic, aproape meschin. După o cronică entuziastă la cartea mea despre cronicari, îmi făcuse zob pe următoarea, după o regulă tactică pe care am înţeles-o mai târziu. Puteam să mă resemnez, dar ea nu era alta decât Expresivitatea Involuntară, care, pe lângă faptul că fusese ţinută doi ani la cenzură, era chiar o carte.

Atacată apoi în haită, pe patru voci, şi de condeierii securităţii de la "Luceafărul", cu argumente ideologice şi pe temeiul neokantianismului ei periculos, Expresivitatea Involuntară a fost privită cu suspiciune şi de criticii de întâmpinare, fie pentru că scriau în ecou manolescian, fie pentru că armătura ei teoretică pur şi simplu îi depăşea.

Ranchiună nu i-am purtat, dar multă vreme mi l-am reprezentat ca pe un ins capricios şi nedrept. Şi ar fi rămas aşa până astăzi dacă nu ar fi apărut în viaţa noastră Conferinţa Naţională a Scriitorilor din 1981. Cei ce au fost acolo îşi amintesc poate de manevrele parşive ale candidatului Macovescu, în plasa căruia am căzut cu toţii, de curentul de opinie născut sau indus în sală în favoarea lui şi în defavoarea