Drumul e lung şi imi place vuietul roţilor pe şine. Mă adoarme. La fel e şi când citesc o carte care imi place: mă adoarme. Nu sunt o ignorantă. Pur şi simplu, lucrurile frumoase mă adorm. Pentru ca imi trezesc imaginaţia şi pot să le visez continuarea. Dar şi pentru că mă liniştesc.

Dacă ar fi să incerc să-mi imaginez viaţa altfel, numai in tren aş putea-o face. Pentru că aici nu am televizor, nu am internet şi nu am nici semnal la telefon.

Nu am televizor, poveştile căruia să-mi servească şablon pentru viaţa pe care o vreau. Si să imi inspire modele de viaţă stupide sau imposibile.

Nu am nici internetul, care să imi descurajeze dorinţa de a mă recrea, prin multele imagini iluzorii şi uriaşa informaţie derutantă.

Nu am nici telefon, care să-mi intindă curse promiţătoare până la următoarea beţie, când viaţa ţi se pare extraordinară, aşa mizerabilă cum e, şi să nu mai vrei să schimbi nimic.

Am nevoie de circumstanţe ca aceasta. Un şirag de vagoane şi cuşete, ca o salbă de scoici. Fiecare să işi asculte drumul şi să işi audă gândurile.

In tren sunt imobilizată - nu am şifonier, să mă bag in el şi să schiţez ore intregi viitoarele mele ţinute; nu am bucătărie, unde să pierd vremea curăţând aragazul, gătind sau indopându-mă cu orice şi nu am nici lumină bună, precum cea din spatele biroului, la care să citesc.

Singurul lucru pe care il pot face in tren este să-mi imaginez o altfel de viaţă.

O viaţă in continuă mişcare, intocmai acestui tren. Inţelepţii ne invaţă să observăm pietrele, apa, focul şi semnele. Refugiaţii şi basarabenii au invăţat de la trenuri. Trenul este o punte intre două lumi. Iar trenul in care sunt a fost atat puntea care le-a despărţit, atunci când fugeam dintr-o realitate ca să mă ascund in cealaltă, cât şi puntea care le-a unit, atunci când nu exista evadare nici dintr-una, nici din cealaltă.

De acee