Cu cativa ani de zile in urma, ne-am cumparat, fiecare, cate un telescop. Eu si un foarte drag prieten al meu. Voiam sa ne uitam la stele. Telescopul prietenului meu era galben, al meu era rosu. Eu nu mi-am montat niciodata telescopul. Probabil de lene. Prietenul meu l-a montat o data pe al lui, intr-o noapte, in curtea casutei mele de la tara.

Era o noapte limpede, asa cum sunt mai toate noptile de vara in regiunea aceea. Prietenul meu monta telescopul iar eu ma indeletniceam cu cele de trebuinta pentru vin. El cu suruburile si cu lentilele, eu cu sticla, tava si paharele. Cand am terminat pregatirile si unul si altul, am prins a bea vin si a privi, pe rand, prin telescop, puzderia de stele. Era neasemuit de frumos. Nu mai fusesem niciodata atat de sus, atat de aproape de astre. Intr-un rand, cand mi-a venit mie randul la vin si prietenului meu la telescop, mi-au venit in minte cateva versuri superbe dintr-un poem superb si mai putin cunoscut al unei mai putin cunoscute poete: Magda Isanos. Poemul se numeste "La iarba verde" si spune asa:

Parca se cerne cerul pe pamant/ E un miracol ce-mi rapeste timpul/ E ca o munca pana peste cap/ La care nici macar nu-mi vine schimbul// Aproape ca n-am vreme sa respir/ N-am cand sa-mi trag o clipa rasuflarea/ Nici nu mai am putere sa ma mir// Am auzit ca se intoarce marea/ Aceste clipe sigur nu-s reale/ Fiindca nu poate fi adevarat/ Cum sedem noi pe iarba inflorita/ In mijlocul pamantului spalat// Reale sunt doar celelalte zile/ Teribil de reale si de lungi/ Si serile acelea nesfarsite/ Cand vii mereu spre casa si n-ajungi// Bem vin si ne uitam in sus la ceruri/ Din trupul painii ca din rai muscam/ Si ce frumos ne-am imbracat de parca/ Ne pregatim sa ne inmormantam...

I-am spus atunci si prietenului meu poemul, apoi am continuat sa privim, rand pe rand, stelele, el mai mult prin lentila