Sunt o zdreanţă, cum simplu şi cuprinzător m-ar califica Gigi Becali. Aviz celor cărora le-am luat-o înainte, recunoscându-mi de bunăvoie statutul: faptul că mă recunosc a fi ceea ce sunt de fapt presupune o anumită doză de inteligenţă, un anumit grad de luciditate - şi de ce nu? - chiar un oarecare curaj condimentat cu puţină demnitate.

Deci sunt o zdreanţă. Pentru că opiniile mele sunt moi, "flexibile" le numesc eu câteodată, când laşitatea îmi răzbeşte la suprafaţă, dar realitatea este că nu prea am chef să mă lupt pentru ideile mele, mai ales în privinţa celor care vizează idealuri înalte. Vreau să spun că dacă se leagă cineva de familia mea pot deveni de-a dreptul violent, la modul fizic, dacă cineva atentează la securitatea spaţiului meu intim pot ajunge să pun mâna pe un par, Doamne fereşte!, dar dacă vine vreunul şi mă ia cu întrebări despre ceea ce cred eu că este mai bine pentru România mă pleoştesc definitiv. Cred eu ceva, am opiniile şi ideile mele, însă ele plutesc mai degrabă undeva într-un spaţiu inefabil, aşaaaa... ca atunci când stai într-o bibliotecă şi îţi imaginezi că eşti coleg de breaslă cu toţi marii scriitori. Eu aş vrea ca România să fie un stat democratic şi prosper, în care câteva principii de bază, două-trei, nu mai multe, să fie respectate în practică. Aş vrea să nu-mi mai fie ruşine de pensionarii de pe scară, să mai pot respecta profesorii fără nici o urmă de infatuare sau de ironie, să pot privi drept în ochi, bărbăteşte, medicii atunci când le cer un sfat. Cam aşa văd eu România în care aş vrea să trăiesc. O viziune subţire, inconsistentă, lipsită de vigoare, îmi dau prea bine seama, de aia când vine unu' şi-mi spune că "structurile statului trebuie reformate", că "voturile românilor nu se tranzacţionează", că "poporul a decis", că partidele politice sunt o mare nulă, atunci mă inhib profund. Când un bărbat în toată f