Concentrate de/din sine însuşi, prozele pictorului Val Gheorghiu au fost plasate fie în descendenţa Crailor... lui Mateiu I. Caragiale (pentru că scrie, adesea, despre "adevăraţii Arnoteni"), în aceea a "madlenei" lui Proust (pentru că merge, uneori, la "noii Guermanţi"), la Isarlîk (pentru că unora li s-a părut că i se potriveşte lui Val Gheorghiu însuşi, prea bine, în proză, ca şi în publicistică, propoziţia barbiană "Sfînt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el") sau, iată, în categoria largă a "prozei de notaţie", unde contează, s-ar zice, în primul rînd, creatorul de "atmosferă"; în adevăr, Val Gheorghiu este un astfel de creator de culoare a locului evocat sau inventat: ca această petrecere din proza Jusqu'au fond!, din ultima carte, unde vine Picasso însuşi "cel de la bătrîneţe, cu faţa pergamentoasă, cu ochii ficşi, hipnotici şi cu pomeţii febrili", în chip de Sforicică: nici că se putea un loc mai potrivit pentru lovirea iluziei de realitate, a superbiei imaginarului de realul bicisnic: "Toată lumea dansează după Los Paraguayos şi în marea oglindă străluceşte masa cu de toate, şi sfeşnicele aprinse, şi dansatorii, şi corbul Vasile, descins de la locul lui, de pe jardinieră, printre picioare. Sforicică nu dansează, iar de la o vreme se foieşte din ce în ce mai greu prin îmbulzeală, pînă cînd, în cele din urmă, pe la trei, regăsindu-şi fotoliul pe jumătate ascuns după draperia ferestrei, se îngroapă în el şi nu mai scoate o vorbă. Singuri pomeţii, daţi tare cu carmin de unghii, mai ajung pînă la noi, ochii sînt fierţi şi duşi: Guernica, Guernica, cîrîie într-un tîrziu şi arată spre tămbălău, dar cine-l mai aude? Pe la patru, după ultimul dans, deschidem uşa balconului, să intre aer, şi ne aşezăm şi noi. Oglinda ne cuprinde pe toţi într-o încremenire albă: da, da, Sforicică ăsta e o figură, există acolo în oglindă, o Guernică lividă, candelabrul a dispăru