În primul rînd – dacă imaginea e reală – un om politic care s-a expus, printr-un gest necontrolat, dubios şi interpretabil, atît în postura candidatului de atunci cît şi a preşedintelui de acum. Atenţia la cele mai mici detalii n-ar trebui să fie doar apanajul americanilor…

În al doilea rînd, un filmuleţ al cărui deţinător a aşteptat 5 ani să-l facă public, în logica – nu-i spun neapărat românească – a unei campanii electorale mînjite cu magiun: “îl scoatem cînd ne-o veni bine!”.

În al treilea rînd, un preşedinte – candidatul de atunci şi candidatul de azi – care la vederea imaginilor cere timp pentru a se gîndi dacă şi cum s-au petrecut lucrurile. Am auzit explicaţia (pe care o îmbrăţişez, pînă la un punct) după care un preşedinte îşi cîntăreşte bine cuvintele, gîndeşte de două ori înainte de a deschide gura şi aşa mai departe. (Rostiri de tipul “treci pe masă să-ţi arăt cum se face”, “ţigancă împuţită” sau “găozar” nu par să se înscrie în acest model, dar în fine… am putea adăuga la această listă şi declaraţii simpatice la fel de inedite, la urma urmei…) Nu faptul că Traian Băsescu nu-şi amintea evenimentul e în discuţie, după mine, nici dorinţa lui de a vedea dacă filmul e trucat sau nu, ci faptul că un preşedinte-candidat nu are vorbele la el într-o astfel de situaţie: poţi simplifica un pic lucrurile spunînd că nu ai fi făcut nicicum un astfel de gest şi că fie e un trucaj, fie e o interpretare nedorită a unei situaţii complet diferite.

Ce rămîne ?

Un motiv în plus de polarizare, de tip “A fost sau n-a fost?”, cu toate derivatele şi declinările posibile, de la dacă e bine să cîrpeşti puştii obraznici sau, în fond, orice fel de puşti, pînă la trăsăturile de caracter ale acuzatului sau maniera în care mogulii îşi atacă adversarul. Mă aştept ca dezbaterea naţională să includă deopotrivă coafeze şi profesori universitari, taximetrişti şi cur