"O, dalii, tufănici şi crizanteme"-
scria Baconsky.
" salvie levănţică iasomie trandafir"-
scria Mazilescu.
Textul primului poet, din volumul din 1956, Dincolo de iarnă senin-autumnal, melancolic, era un elogiu al anotimpului, somptuos- împlinit, unde enumerarea citată avea, cred, un rol incantatoriu. Enumerarea din textul celui de al doilea poet, text din antologia Va fi linişte, va fi seară, 1979, încheia un scurt poem, fără titlu, tensionat, debutând abrupt "viaţă moarte viaţă moarte/ pentru că ne-am despărţit până acum de o mie de ori/ (....) noi nu ne mai putem despărţi niciodată niciodată/oh salvie levănţică iasomie trandafir". De la enumerarea speciilor, splendorilor florale, la Baconsky răsfăţ nominalist, rafinament de pictor impresionist, ajungem la enumerarea aproape autobiografică, jumătate ingrediente utile, jumătate aspiraţie spre misterul simbolului florilor la Mazilescu. Prozaicul şi poeticul întreţin un dialog la ultimul, un dialog consolator, obosit, o atmosferă de tihnă domestică regăsită, se poate bănui, "noi nu ne mai putem despărţi niciodată niciodată", după o furtună a sentimentelor. Al doilea adverb, "niciodată", e şi el marca autorului, un maestru al repetiţiilor, nu doar al enumerărilor, echivalând cu un fel de jurământ tandru. Sună probabil puţin patetic, pentru unii, puţin ironic, pentru alţii, dar este oricum convingător stilistic.
Să constatăm apoi cursul urcător al enumerărilor, atât la unul, cât şi la altul. De la daliile estete, baconskyiene, uşor convenţionale, ai zice, livreşti, "Dalia culthorum", la tufănici, nişte crizanteme mai modeste, cu flori mărunte, mai regionale, numite dumitriţe, la superbele simboluri solare ale crizantemelor, universal considerate nu doar semne ale "longevităţii şi imortalităţii", dar ale "plenitudinii". Mai mult, ele sunt emblema casei imperiale jap