O singură dată am avut oarecari rezerve vizavi la o carte semnată de Şerban Foarţă: atunci când poetul acesta extraordinar s-a convertit, mai mult în joacă, la proză, publicând micul "palindrăoman" Rozul uşor e roşul iluzor. (Sigur că nici de-acolo inteligenţa asociativă a lui Foarţă nu ieşea şifonată în vreun fel. Doar că, în locul aşteptatelor răsturnări de situaţie, mişunau în pagini absolut neaşteptate răsturnări de cuvinte. Or, lucrul acesta e de natură să încurce serios iţele unei construcţii narative, fie ea şi numai butaforică, ale cărei legităţi sunt mai curând de găsit în codurile comunului decât în acelea ale excepţionalului. Simplu spus, Foarţă era prea subtil pentru roman.)
Făceam însă, în cronica aceea, o observaţie la care încă ţin. Anume că, dacă n-ar fi fost scrisă de Mircea Cărtărescu, o capodoperă ca Levantul ar fi încăput cu siguranţă pe mâna lui Şerban Foarţă. Cine altul mai avea cultura necesară unei asemenea epopei de sfârşit de mileniu? Cui altuia i-ar fi plăcut în aşa măsură să mimeze cu talent voci ale autorilor români de la Neacşu din Câmpulung la Alexandru Muşina de la Cenaclul de Luni?
Într-un fel, recentul volum (de poezie) al lui Şerban Foarţă mă confirmă o dată în plus. Şi o face în cu totul alt sens decât cele două Caragialete (apărute în 1998 şi 2002). Nu ştiu alţii cum sunt beneficiază, cred eu, nu de unul, ci de trei filtre culturale. Primul, aproape evident: Amintirile lui Creangă. Coborârea în trecutul copilăriei e pigmentată şi aici de o anecdotică surprinzătoare, dar accesibilă. Fotografii de epocă, ascendenţe doar presupuse, lecţii de pian asociate cu tot soiul de concupiscenţe juvenile, întâiele colecţii numismatice, asprimea imprecisă a schimbărilor de regim politic devin tutelare. Acesta din urmă e responsabil pentru un delicios poem turnat în matriţa qui pro quo-ului:
"Eram la
