Primii noştri romancieri, toţi de şcoală franceză, contemporani cu bătrânii,în mentalitatea secolului XIX, Hugo şi Dumas, au fost de obicei raportaţi la Balzac şi la Sue. Doar nuvelele lui Filimon au părut, mai ales prin subiect, stendhaliene. Romanele franceze la care s-a făcut cel mai des trimitere sunt acelea bazate pe o sociologie romantică, jumătate reală, jumătate mitică. Şi nu doar aceea din "Mizerabilii", ci şi aceea din "Comedia umană". Lipseşte aproape orice referinţă la primii romancieri romantici, Madame de Stahl şi Benjamin Constant, ca şi la emulul lor, Alfred de Musset. Ce e drept, în "Adolphe" sau în "Confesiunea unui copil al secolului", romane erotice, la persoana întâi, sociologia lasă locul psihologiei romantice, iar formula de roman "personal" are mai puţină trecere la primul nostru roman, acela bidermeier de imediat după 1848. Urme, acest prim roman romantic lasă totuşi, şi nu numai în "Elena" lui Bolintineanu din aceeaşi epocă, dar şi mai târziu în seria analitică şi "feminină" a romanului realist, care duce la "Adela" lui Ibrăileanu şi la "Ioana" lui Holban. Mai ales acesta din urmă îi este tributar lui Musset, pe care, dacă nu greşesc, n-am cum să verific acum, îl citează.
"Confesiunea unui copil al secolului", romanul lui Musset din 1836, este, minus stilul emfatic ( "de copil răsfăţat, care evocă cerul şi iadul pentru întâmplări dintre cele mai prozaice", cum zice Baudelaire), unul frapant holbanian: mai puţin în prima parte, unde este descrisă boala secolului, de care suferă tineretul deziluzionat şi depravat de după Primul Imperiu, dar în părţile următoare care analizează un caz de gelozie morbidă. Este de fapt romanul iubirii tumultuoase dintre Musset însuşi ( în roman, Octave) şi George Sand ( în roman, Brigitte). Autobiograficul, pe modelul celorlalte "Confesiuni", ale lui Rousseau, e abia travestit în ficţiune. C
