Douazeci de ani - frumoasa vârsta! Daca ar fi sa luam in serios unitatea cronologica de masurare a democratiei propusa de Silviu Brucan, primele doua decenii de dupa decembrie 1989 au reprezentat perioada de acomodare a românilor cu democratia. Am depasit vârsta cresei, mergem la gradinita. Si putem privi, cu intelegere si amuzament, in urma, facând bilantul - inclusiv cel lingvistic, pentru ca vocabularul nostru cel de toate zilele s-a schimbat si el in nesfârsita noastra tranzitie. In doze homeopate administrate saptamânal, trecem in revista, pâna la sfârsitul anului, câteva dintre inovatiile lexicale de dupa 1989. Când a aparut la televiziunea româna "libera", pe 22 decembrie 1989, intr-un studio care l-a aplaudat cu toate ca afara, in strada, se striga "Fara comunisti!", "emanatul", "omul de bine" Ion Iliescu l-a infierat cu calm proletar pe dictatorul fugit cu elicopterul, falsul comunist care "a intinat numele partidului comunist român". Aceste patru vorbe ale noului tatuc al natiei, subliniate de hotarâte spintecari ale aerului cu mâna dreapta, spun mai mult despre mentalitatea si adevaratele intentii ale puterii postdecembriste decât sute de pagini de analize si sinteze istorice: socialismul trebuia sa fie dat la spalat si, dupa ce era umplut "vidul de putere", urma sa fie dus mai departe, in stil gorbaciovist. Titlul pe care l-a pus Ion Iliescu primului sau volum, aparut in 1993, este si el graitor pentru mentalitatea si intentiile autorului: "Revolutie si reforma". Revolutia din decembrie nu ar fi trebuit sa schimbe orânduirea, ci sa o reformeze. Prin urmare, nu putem vorbi de revolutie. Sau putem vorbi de o revolutie anihilata de contrarevolutia reformei. Sau de reforma, pur si simplu, pentru care revolutia a fost doar un accident. Nu e de mirare, asadar, ca ani si ani românii nu au stiut incotro se indreapta. Reforma oficiala a fost de fapt o baltire