Chiar dacă nu se potrivea decât in mică măsură profilului, primul roman al lui Adrian Schiop (pe bune/ pe invers, Polirom, 2004) a servit de minune bovarismelor cronicarilor noştri de acum cinci ani, reuşind să joace credibil - până la un punct - rolul de manifest contracultural, de pledoarie in favoarea unei marginalităţi cu alură de underground intelectual şi de sexualitate deviantă.
Si totuşi, cartea nu prea avea de-a face cu aşa ceva: dincolo de faptul că in pe bune/ pe invers orientarea sexuală a protagonistului era pe cât de incertă, pe atât de discret revendicată, notele de subcultură ale cărţii acţionau intr-un spaţiu exclusiv privat, fără să se reclame de la o retorică a emancipării şi fără să devină astfel o atitudine politică la adresa establishment-ului.
De altfel, cadrul pare să rămână acelaşi in noul roman al lui Adrian Schiop (Zero grade Kelvin*), care işi restrânge câmpul de observaţie in jurul a ceea ce protagonistul numeşte "familia grunge" - "Familie grunge e când te-ai trezit singur cu o mână de prieteni, când locuieşti impreună, dar nu te fuţi, nu faci copii" - şi care, prin aceasta, nu schimbă fundamental datele din volumul precedent. E drept că acţiunea cărţii s-a mutat aici din Clujul (incă) bigot al anilor '90 in Noua Zeelandă a travellerilor inceputului de mileniu, că voyeurismele, frotajele şi acuplările au devenit acum mai dese şi mai dure (bifând chiar şi o scenă de homosexualitate pedofilă) şi că discursul "neangajat" al naratorului tinde să devină de această dată o portavoce a lui Michel Houellebecq.
Insă, in ciuda unor asemenea liftinguri, Zero grade Kelvin nu este un roman exotic, unul care să mizeze pe asumarea condiţiei emigrantului, pe exhibarea alterităţii şi pe exploatarea diferenţelor culturale. Dimpotrivă, aş zice că in melting pot-ul din Noua Zeelandă, unde, asemenea protagonistului său (auto)ficţiona
