Despre azulejos nu ştiam mare lucru cînd am plecat spre Lisabona. Ştiam că sînt multe şi colorate, că tapetează case de sus pînă jos şi că au ajuns să fie un soi de emblemă naţională a Portugaliei, din pricina atotprezenţei şi a diversităţii. Da, v-aţi prins, ştiam detalii alandala din cărţi, din ghiduri de călătorie. Adică mai nimic.

Nu-mi închipuiam că plăcile ceramice pictate, în culori frumoase şi modele complicate, spun poveşti nenumărate, că istoria lor, întinsă pe mai bine de cinci secole, e şi istoria încurcată a Portugaliei " cu războaie, cuceriri, eroi, supremaţie, abundenţă, şi-un cutremur care-a transformat Lisabona într-un morman de ruine. Nu credeam c-o să le găsesc, la propriu, peste tot în capitala portugheză şi-n împrejurimi, decorînd ziduri de biserici şi altare, palate, vile somptuoase şi grădini, înviorînd faţadele terne ale unor case simple, drepte şi cu geamuri multe, colorînd cişmele şi intrînduri, scări vechi şi bănci din piatră. Nu mă gîndeam c-o să le găsesc în pieţe şi-n restaurante, în berării, în frizerii, în toaletele publice ori în cele de lux, ale unor reşedinţe particulare. Dar, după un tur de forţă portughez, după zece zile în care-am căutat şi m-am bucurat descoperind sumedenie de modele de azulejos " localnicii le pronunţă lung şi rugător, "azuleejuus" " pare veridică povestea cum că portughezii au reţinut de la mauri preferinţa de a ornamenta tot şi toate cu plăci de faianţă, aşa încît să nu rămînă nici un colţişor neacoperit (ilustrînd ceea ce e cunoscut sub denumirea de horror vacui " "frica de spaţii goale").

Pe primele le-am văzut în Feira da Ladra, tîrgul de vechituri al Lisabonei. Erau întinse cîte două, cîte patru, printre tigăi vechi, păpuşi cu părul zburlit şi tot soiul de şurubele. Stăteau demne şi ciobite pe la colţuri pe o bucată mare de cîrpă gri, acoperită cu nimicuri. La doi paşi, pe un cearşaf, am