Destinatar: Prof. Ioana Bot

Draga Ioana,

Săptămâna trecută ai fost invitata Centrului interdisciplinar Tudor Vianu care face întâlniri periodice în cadrul Facultăţii de Litere din Bucureşti şi ai vorbit despre o temă care şi pe mine mă preocupă de multă vreme: ce se întâmplă cu biblioteca unui iubitor de cărţi, după ce acesta dispare? Ai exemplificat prin cazul excepţional - întrucât fericit rezolvat - al bibliotecii soţilor Petrescu (Liviu şi Ioana Em.). Fiindcă nu există moştenitori, prin testament, bunurile lor au fost donate statului, iar biblioteca a avut "clauză de nedesfacere" şi a putut fi păstrată chiar în locuinţa familiei celor doi profesori. Mai mult, a fost fişată şi există un program de vizitare-consultare a cărţilor adunate cândva de familia Petrescu, ajunse în grija Bibliotecii judeţene din Cluj. Astăzi o întreagă istorie personală şi generală este conţinută în filele acestor cărţi. Ioana Em. Petrescu este fiica eminescologului D. Popovici şi în biblioteca ei se află unele exemplare adnotate de tată şi, ulterior, de fiică. Un dialog literar posibil, iată, numai pe carte, întrucât fata avea 11 ani când a murit D. Popovici. Cărţile familiei Petrescu arată nu numai preocupările şi gusturile personale, dar şi posibilităţile de achiziţie din anii comunişti. Unele erau aduse (cu riscuri) din străinătate şi aveau valoare subversivă. După cum ne-ai povestit, acestea se împrumutau, ca de la o bibliotecă publică. Existau exemplare rare, copiate de mână. Oare studenţii de azi îşi pot închipui un asemenea exerciţiu benedictin? Ce valoare reprezenta pe-atunci o carte la care accesul era dificil sau interzis, ca să ai răbdarea de a o copia frumos de mână şi bucuria de a o împrumuta apoi altora? Ba chiar, notând pagina din ediţia iniţială, pentru ca posibilii cercetători să poată face trimiteri corecte, să poată cita exact ca di