1970. Nicolae Manolescu are 31 de ani. Eu - 23. În urmă cu o săptămână i-am predat lucrarea de licenţă cu titlul Poezia lui G. Bacovia - un act de exorcism. Acum sun, emoţionat, la uşa locuinţei lui de la parterul unui bloc din Balta Albă. Am venit să aflu dacă i-a plăcut lucrarea, dacă trebuie să schimb ceva.
Nicolae Manolescu deschide uşa. Nu văd cum e îmbrăcat, ca să îl pot descrie cândva, de exemplu în 2009. Văd numai aureola lui de tânăr lider de opinie al lumii literare. Intru în hol, mă fâstâcesc şi, conform unui obicei din Bucovina mea, mă descalţ. La căminul studenţesc, anticipând scena, mi-am verificat atent ciorapii ca să am certitudinea că nu sunt găuriţi. Dar... sunt. De fapt, numai unul dintre ei. Probabil s-a rupt pe drum. "Ah, atuncea mi se pare că pe cap îmi cade cerul..." Ce bine era dacă îl ascultam pe tânărul meu profesor şi nu mă descălţam la intrare.
Acum mă aflu în camera lui de lucru, stau într-un fotoliu şi cu un picior îmi ascund celălalt picior. După ce că mor de teamă că nu i-a plăcut lucrarea, mai am şi această problemă, a găurii din ciorap.
Nicolae Manolescu, dezinvolt, cordial, cu o voce uşor răguşită care îi conferă distincţie, vorbeşte despre orice, dar nu şi despre cele şaizeci de pagini pe care i le-am încredinţat acum o săptămână. Îmi trece, ca o străfulgerare, prin cap gândul că nu i-au plăcut. Se ştie că este intransigent şi neinfluenţabil. Asta e, precis nu i-au plăcut. Şi, fiind politicos, amână cât mai mult verdictul.
(De unde să ştiu că se joacă mefistofelic cu mine? Cândva, peste mulţi ani, voi şti că are un demon al farsei. Dar acum iau totul în serios.)
Trec minutele, se apropie momentul plecării, şi tot n-am aflat ce crede despre textul meu. Încerc, timid, să-l întreb:
- Aţi găsit cumva timp să...
Dar Nicolae Manolescu ignoră î
