Numirea cvasi-necunoscutului politician belgian Herman Van Rompuy in cea mai vanata functie europeana, cea de presedinte al Uniunii Europene a provocat un val de reactii negative. Una dintre "ipotezele de lucru" este ca alegerea unui politician necunoscut a fost pusa la cale de statele mari, care nu doresc sa-si piarda influenta pe plan extern.
Britanicii ii spun "anticlimax" - in traducere aproximativa "prabusire spectaculoasa". Altii s-ar rezuma la a relua zicerea deja intrata in vorbirea comuna, "o tara (in acest caz Uniune) are liderii pe care ii merita".
Sa merite oare Europa lideri stersi si nearismatici, "soricei de biblioteca", "negociatori de birou"? Cum poate Van Rompuy sa para un interlocutor redutabil in fata presedintelui american Barack Obama? Asa vorbeste Europa de la egal la egal cu America? Sau cu China?
Si asta tocmai cand incearca sa gaseasca solutii viabile pentru mai serioasa criza economica din ultimele decenii, pentru o apropiata criza climatica si cate si mai cate probleme cu care se confrunta europenii?
Si ca si cum Van Rompuy nu ar fi suficient de incolor, in functia de inalt reprezentant pentru politica externa a UE a fost numita britanica Catherine Ashton.
Imaginati-va putin urmatoarele cupluri de putere: Van Rompuy/Aston, Obama/Clinton. E de inteles de ce unii sunt vedetele unei intalniri, iar ceilalti nu. Intrebarea este: care dintre acestia isi va indeplini obiectivele? Van Rompuy si Aston au avantajul ca nu se asteapta mare lucru de la ei - in acest caz, orice succes va fi o surpriza placuta.
Cei doi sunt departe de a fi politicieni redutabili: Van Rompuy a fost premier al Belgiei timp de un an si s-a remarcat, intr-adevar, prin faptul ca a reusit sa mentina linistea intre francezi si flamanzi. Este respectat in Japonia pentru ca adora sa scrie haiku-uri si primele
