Dirijorul Cristian Mandeal trece poate prin cele mai dificile momente ale carierei sale.

Privindu-l, în timpul unui interviu, am văzut un om împovărat, obosit și îmbătrânit, așa peste noapte. Toți banii din lume, toate contractele obținute în străinătate, toată recunoașterea internațională nu pot compensa faptul că, la el acasă, orchestra, pe care totuși a crescut-o aproape două decenii, îl contestă atât de vehement.

Nu știu cum a fost Cristian Mandeal, timp de 19 ani, în calitate de manager al Filarmonicii „George Enescu” la Ateneu. Știu însă sigur că Mandeal este unul dintre cei mai buni dirijori pe care îi avem acum, alături de Horia Andreescu. Și mai știu că el a anunțat că nu va mai dirija niciodată, la Ateneu, Orchestra Filarmonicii „George Enescu”.

De ce s-a ajuns aici? Din cauza orgoliilor peste măsură, a vorbelor teribil de grele, a declarațiilor de frondă, tăioase ca un brici, aruncate și de o parte, și de alta. Printre altele, orchestra îi reproșează directorului despotismul. Totuși, artă fără disciplină, fără o mână „forte”, nu se poate face și tocmai acest mod fanatic de a fi naște muzică adevărată. Toți marii dirijori, de la Karajan la Celibidache, au fost „dictatori” greu de suportat în viața de zi cu zi.

Dincolo de reproșurile mai mult sau mai puțin fondate, tot ce i se întâmplă lui Cristian Mandeal este o lecție dură de viață, din care toți artiștii care devin manageri ar trebui să învețe ceva. În primul rând, să aleagă să fie ori una, ori alta, și mai ales să facă această alegere la timp, înainte de asemenea dezastre care lasă în urmă teribile traume sufletești.

În străinătate se practică, la instituțiile de cultură, conducerea bicefală, în care în funcția de director general este numit un economist, iar directorul artistic este un nume recunoscut de breaslă. Poate că un artist trebuie