Speranta Romaniei sta in tinerii care alcatuiesc noua clasa politica, noua elita intelectuala, mediocrii care nu au avut curajul afirmarii pe cont propriu, oamenii de gasca si de partid, dubiosii care vorbesc cu emfaza si se considera oamenii providentiali de miine! Un sat intors pe dos, o tara golita, ce viitor! Un mai tinar coleg mi-a povestit cum s-a dus in satul natal, undeva pe Prut, la granita cu Ucraina, sa repare gardul de la casa parinteasca, al casei in care mama sa isi duce zilele singura si se descurca dupa cum poate, ajutata de vecini. S-a intilnit cu citiva fosti colegi, cu vecini, prilej si sa isi verifice o ipoteza de lucru la care mediteaza de mult: cumsi de ce s-a schimbat satul romanesc atit de profund? Teoria sa este ca ierarhiile naturale ale satului s-au inversat, ca satul este acum exact opusul celui de odinioara. Cindva, intr-o anumita etapa, la inceputurile comunismului, familiile cu statut inalt in sat (detinatorii de pamint cu gospodarii inchegate, oamenii care aveau prestigiu si cuvint in comunitate) au optat pentru transmiterea pozitiilor catre copiii lor, dupa o lege nescrisa, pastrata din generatie in generatie. Numai putini isi dadeau fiii si, rar, fiicele la scoli inalte, preocupati fiind doar de transmiterea averii si situatiei, a numelui si neamului. Cei din familiile fara cheag si sansa de a se afirma in sat au profitat de oportunitatile oferite de noul regim, au plecat la scoli profesionale, in fabrici, in Ardeal, au umplut tara cu simbolul „Sirma". Dintre acestia s-a recrutat clasa muncitoare si s-a ridicat noua elita (functionarii de partid si de stat, cadrele din armata, militie si securitate). Cind veneau in sat, ei aduceau prestigiul noilor pozitii si recoltau respect, teama si chiar admiratie pentru reusitele lor. Cei ramasi in sat se afundau in greutati si anonimat, iar cind a venit tavalugul colectivizarii au pierdut tot.