Răzvan Exarhu: „Viitorul este o catastrofă, iar trecutul o povară. În aceste condiţii, prezentul e perfect pentru lamentări despre stagnare”.
Orice abordare a acestei cronice stări de fapt pare că se referă în tot deauna la altcineva. Toţi ştim, mai mult sau mai puţin, cine e de vină, ochii trişti vor să vadă vinovaţii, vor să vadă capete căzând, şi după asta o să se dovedească limpede că am învins. O să fie evident că am avut dreptate, indiferent că această dreptate nu schimbă cu nimic faptul că o familie îşi cumpără doar patru felii de şuncă. Victoria asta abstractă pare să fi pierdut legătura cu binele comun, cu principiul comuniunii. Victoria se compune din milioane de înfrângeri.
Triumful meu trebuie să înfunde pe cineva, nimic nu e întâmplător şi nimic nu se împarte cu alţii. Copiii învaţă de la părinţi şi bunici înverşunarea şi dragostea pentru punctul de vedere unic, adică de neatins. Nicio bănuială nu pluteşte încă deasupra ideii că punc tele de vedere se pot întâlni la o cafea şi că se pot completa eventual, chiar dacă sunt divergente. Nicio ameninţare nu vine din perspectiva vreunui beneficiu al acestui taifas dintre adversari întâmplători. Moarte duşmanilor! Bine că sunteţi voi deştepţi! Lasă că şi voi sunteţi ca noi!
Totul, orice gest, orice cuvânt, trebuie să dovedească din construcţie contrariul, alt minteri sensul se pierde. Dacă nu se construieşte un conflict, a tunci la ce bun să ne înţelegem?! De-asta am citit noi Arta Războiului?! Toată lumea e nemulţumită de acelaşi lucru, toţi sunt revoltaţi de aceleaşi cauze înalte, până şi un copil sesizează marea agendă morală care ne frământă conştiinţele. Nimeni nu caută însă un partener de dialog, ne jucăm la nesfârşit de-a oratorul şi auditoriul. Eu vorbesc, tu asculţi, după ce termin eu, vorbeşti tu.
Plăcerea asta supremă a trăncănelii profunde ucide or
