Cantaret al iubirii, adorat mai ales de doamne si domnisoare, traieste la tara, cu mama si cu pisica lui
- Faceti parte, si dvs., din generatia de artisti afirmati inainte de revolutie si rechemati cu mare entuziasm pe scenele muzicale, dupa ce doua decenii au fost uitati. Cum explicati acest reviriment?
- Intoarcerea aceasta este un lucru bun, pe care toti ar trebui sa-l salutam. Din pacate, ea vine prea tarziu. A trecut prea mult timp, iar generatia care s-a format dupa Revolutie ne priveste pe noi, cei de dinainte, cu curiozitate, ca pe niste exponate de muzeu, desi in perioada aceasta de aparenta umbra sau uitare, n-am stat cu mainile in san: am scos discuri si am fost solicitati sa cantam in spectacole. Sigur, usor nu ne-a fost. Ne-am intrebat, adesea, de ce suntem dati asa de brutal deoparte, de unele radiouri si televiziuni. Era limpede ca publicul nostru nu se schimbase, exista, ne voia. Cuiva i-a trecut probabil prin cap ca dupa '89, Romania trebuia sa o ia de la zero in toate privintele, inclusiv in domeniul muzical. Mare eroare. Fara traditie, nu exista viitor, nu exista cultura. De altfel, cand am spus ca intoarcerea e tardiva, nu m-am referit la noi, ci la tinerii care ar fi fost mai castigati daca ne-ar fi descoperit la timp. Confuzia de valori, impusa de unii si de altii din interese meschine, le-a rapit tinerilor posibilitatea de a-si forma viitorul, avandu-ne si pe noi drept repere.
- Cum ati inceput sa cantati?
- Eram in clasa I si mama m-a dus de mana la Palatul Pionierilor din Cotroceni si m-a inscris la cursurile de teatru. Eu insa nu stiam sa citesc bine, asa ca restul copiilor au inceput sa rada de mine. Ca atare, am plecat, dar m-am dus singur si m-am inscris la corul de copii, unde dirijor era celebrul Stelian Olaru. Pentru mine, corul asta a fost o scoala exceptionala: acolo am invatat disciplina
