Plăcut lucru să înjuri pe cei care nu se pot apăra. Cu cât înjurătura-i mai spurcată, cu atât e satisfacţia mai garantată.

Cu greu poate număra România o mână de disidenţi în vremea lui Ceauşescu. Poate că societatea era extrem de eficientă în organizarea-i poliţienească, poate fibra eroică e una tare scămoşată la români, cert e că, atunci când tragem linie, ceea ce iese în număr mare la total e numărul victimelor. Şi al colaboratorilor, al turnătorilor, al activiştilor şi al mâncătorilor de rahat. Dacă ar mai trăi, Ceuşescu s-ar simţi tare mândru.

Ne-a lăsat una din cele mai complicate moşteniri, cea care-i îndreptăţeşte pe călăi să «fraternizeze» cu victimele şi care le oferă laşilor toate argumentele pentru a-i ofili pe cei câţiva curajoşi. Au existat câţiva smintiţi care şi-au pus pielea la bătaie (şi doi-trei care au plătit cu viaţa) pentru a sancţiona trufia regimului. Ceilalţi, vecinii, prietenii, rudele, îi priveau strâmb, mormăind de ciudă că nebunii le stricau ploile, la coadă, în concediu sau la vreo paranghelie. Însă nu au fost multe cazuri. Slavă Domnului! Acum, după douăzeci de ani de bulibăşeală, ne putem permite să spunem senini, fără să roşim pe dinăuntru, că disidenţii au fost fie agenţi KGB, fie provocatori, fie nişte măscărici. Că toate gesturile lor au fost inutile, de vreme ce România oricum urma să fie eliberată odată cu toate celelalte popoare ale Estului.

Culmea imbecilităţii, am ajuns să ni se explică binefacerile comunismului, când toţi eram egali, toţi aveam de lucru şi, oricum, nimeni nu murea efectiv de foame.

Cei mai mulţi români au fost un soi de refuznici. Adică nişte indivizi cu fundu-n două luntri, noaptea veseli, ziua trişti, înjurând de mama focului propria existenţă. Da, aici am excelat ca nimeni alţii. Asta a fost arta noastră. Şi ne considerăm îndreptăţiţi - că am rezistat prin cultură, prin incultură, pr