“Dinu Patriciu, te dau în judecată!” Este una dintre replicile naturale pe care Băsescu trebuia să le transmită la scurt timp după ce “mogulul” a dat, în direct, mărturia personală despre ce s-a întâmplat. Şi totuşi, nimic. Cum a ajuns Băsescu să ocolească un inamic atât de la îndemână ca Patriciu!? Punerea în scenă a răzbunării a fost inabilă şi străvezie. Dinu Patriciu n-a avut niciodată harul comunicării de masă. Ceea ce putea fi o execuţie cu stil, a fost o căsăpeală cu sughiţuri. Două lucruri a reuşit, însă, Dinu Patriciu.
1. Unul, invlountar: premeditarea proastă, exagerările, tonul necontrolat, au trezit, probabil, un soi de empatie profundă şi primitivă în rândul celor care s-au uitat: „Ce-aş fi făcut în locul lui dacă mă trezeam arestat (n.r. – pe baza unui dosar făcut de fostul consilier al lui Iliescu, Ioan Talpeş)? Ce-aş fi făcut dacă luam un dos de palmă pentru că am strigat sus Iliescu?”. Aşa a ajuns Traian Băsescu să nu şi-l mai permită ca inamic pe Patriciu. Sigur, este posibil şi scenariul în care consilierilor din celula de criză (care o fi componenţa?) nu le-a trecut prin cap că asta era una dintre replicile fireşti.
2. Unul, voluntar: ~Băsescu trebuie să ştie că de la mine i s-a tras ~ Băsescu trebuie să ştie că toată lumea ştie că de la mine i s-a tras ~ Toată lumea trebuie să ştie că Băsescu e un scelerat ~ Toată lumea trebuie să ştie că eu am fost arestat pentru că el este scelerat~
Patriciu şi-a conturat acest mesaj, care va creşte în credibilitate pe măsură ce Băsescu va scădea în popularitate (nici nu mai contează dacă din motivul ăsta sau din altul).
Nu era nevoie de această filmare pentru a schimba soarta alegerilor. Băsescu ar fi pierdut oricum. A trecut cu greu de 50% în 2004, pe un val de entuziasm, în faţa unui contracandidat insuportabil ca Adrian Năstase. Cât şi de unde să mai ia în 2009, sub un val de leham