Mă întreb câte baloane se vor umfla anul acesta de 1 Decembrie, mă întreb câte steguleţe se vor distribui. Mă întreb câte persoane vor sta anul acesta zgribulite în faţa unei scene de unde se aud discursuri fracturate de o sonorizare proastă, fără să simtă absolut nimic. Cam la asta se rezumă ziua naţională la noi. Poate şi artificii, dacă sunt bani.

Pe ici, pe colo, oamenii mai ies în stradă să urmărească fanfare, în rest stau acasă şi doar se uită la programele speciale de la TV. Unii se bucură de o zi liberă, de o masă în familie sau poate doar de o după-amiază. Dacă ar fi să sărbătorim în stradă, probabil că nu am ieşi decât dacă ni s-ar da făină ori zahăr, dar şi aşa, dacă ar fi prea frig, am prefera să rămânem tot în faţa televizoarelor, deşi probabil că nu ne-ar păsa nici ce vedem acolo. Dar oare chiar în asta constă a fi român? Oare nu vă e ciudă că nu mai suntem ceea ce am fost? Câţi români sunt mândri că sunt români, mai ales de 1 Decembrie? Mai mult...cine se simte bine de 1 Decembrie?

Şi, totuşi, o dată pe an ar trebui să ne simţim mai români ca niciodată, mai ţanţoşi şi mai stăpâni pe destinul nostru. Şi nu...nu vorbesc de naţionalism, ci doar de un dram de orgoliu. Americanii au mândria în sânge. Ies din case în familie, cred în ei, tresar la auzul imnului lor şi în orice colţ al lumii s-ar afla, sărbătoresc cu mult fast şi veselie 4 iulie. La ei, Ziua Naţională nu se rezumă la artificii ori la vreo paradă. De 4 iulie, ei toţi sunt americani!

Noi? Poate că ne-am obişnuit prea mult cu noi, poate că am uitat să ne apreciem pe noi înşine sau poate că suntem prea necăjiţi ca să ne dăm seama că totuşi suntem noi, cei care am ieşit necondiţionat în stradă pe 22 Decembrie. Sau noi, cei care la 1 Decembrie ne-am unit necondiţionat într-o ţară. Ce-ar fi să ne amintim de noi măcar o dată pe an, ce-ar fi să ne întoarcem puţin în ti