M-am bucurat când conducerea TVR m-a însărcinat cu realizarea unui megashow, dedicat zilei de 1 decembrie.

„Ce fraieră eşti, în loc să te bucuri de un weekend prelungit o să-ţi toci nervii cinci ore în direct!"- mi-au amendat cei din jur bucuria. Nu i-am băgat în seamă, deşi eu însămi simt nevoia unui weekend măcar normal, nu mai zic prelungit! Însă, recunosc, îmi plac sărbătorile şi, mai mult, chiar consider Ziua Naţională ca fiind o sărbătoare specială. „Dar ce e pe 1 decembrie?" - m-au întrebat colegele fiicei mele, când ­le-am lansat invitaţia de a se afla în public. Am înghiţit în sec şi am schimbat subiectul. „Ei şi? Ce mare brânză o să faci pe 1 decembrie? - m-a întrebat fratele meu, mucalit din fire. O să bagi, la greu, muzică populară, probabil o să împarţi sarmale şi o să ţii lectii de istorie. Iar dacă nu împănezi decorul cu ceva steaguri tricolore, n-ai făcut nimic!"

De ce lumea a ajuns să considere desuetă această sărbătoare? Şi, în general, de ce strâmbăm din nas când se vorbeşte de România, de ce nu reţinem mai mult decât prima strofă din imnul naţional, de ce îi tratăm ca pe nişte zombi pe cei ce cuteză să arboreze tricolorul în propria ogradă? Steagul american flutură bine-mersi pe la toate barbecueurile, comercianţii îl aşează generoşi pe tricouri, şepci, ghiozdane, ba chiar şi pe costumele de baie.

Când li se cântă imnul, americanii lăcrimează, iar cînd le vorbeşte preşedintele tot continentul ia poziţie de drepţi. Voi munci de ziua României cu entuziasmul copilăresc cu care măturam frunze, la muncile patriotice ale şcolii generale şi cu frenezia cu care depănuşam porumb în practica studenţească. Voi renunţa, de bună voie, la ziua liberă în care probabil că aş fi lâncezit acasă, aş fi mâncat sarmale şi aş fi privit LA televizor.

Voi privi DIN televizor, îmi voi tortura, pe deasupra, şi docila echipă şi, indiferent de ratingur