Expresia de mai sus este folosită pentru a desemna un privitor nechemat. El nu este un pierde-vară sau un târâie-brâu (leneşi şi neglijenţi) şi nicidecum un chibiţ, spectator nepoftit la jocurile de noroc. Poate să pară neatent, bleg, surprins de ceea ce vede sau ascultă şi are gura întredeschisă. Dar nu cască cu adevărat.
Căscatul este un act involuntar care constă în deschiderea la maximum a gurii, şi trădează oboseala, somnolenţa sau plictiseala. Este însoţit de sunete nearticulate şi de zgomote provenind din articulaţia temporo-mandibulară, omul cască de îi trosnesc fălcile.
Cuvântul are originea în limba greacă (chasko), devine cascare în latină, cascaggine în italiană. Pasionaţi de etimologie par să fie şi organizatorii unui eveniment programat pentru luna iunie a anului viitor, la Paris. Este vorba despre Congresul Internaţional de Chasmologie, unde neurologi, antropologi, sexologi şi alţi oameni cu carte vor căuta să descifreze secretele căscatului.
Savanţii s-au întrebat de ce există căscatul, el nefiind rezervat oamenilor. Multe animale cască, câinii, leii, maimuţele. Până şi pruncii în pântecele mamei au fost surprinşi căscând cu multă poftă pe când pozau pentru ultrasonograme. Aproape toate explicaţiile încercate s-au dovedit a fi incorecte.
S-a crezut că o scădere a nivelului de oxigen în sângele circulant sau o creştere semnificativă a bioxidului de carbon, pe scurt, oboseala fizică, ar declanşa căscatul. Nu pare să fie aşa, o atmosferă bogată fie în oxigen, fie în bioxid de carbon nu are nici un efect notabil asupra celor expuşi. Faptul că se întâmplă să căscăm şi atunci când ne e foame a rămas şi el fără o explicaţie.
Nu se ştie nici de ce căscăm mai des într-o zi călduroasă decât atunci când e frig. O vreme, savanţii au cochetat cu ideea că un căscat contribuie la scăderea temperaturii cr
