Prietena se mărită. Îşi iubeşte foarte mult viitorul soţ, actualul logodnic, fostul iubit. Nu doar că-şi iubeşte viitorul soţ, dar simte un ataşament deosebit şi faţă de instituţia căsătoriei în sine, mai ales dacă aceasta presupune cununia religioasă, când Cel de Sus, prin intermediarii săi pământeni, mai mult sau mai puţin îmbibaţi cu har, sfinţeşte legătura.

Indiscutabil că nici cununia în faţa Domnului n-ar mai fi la fel dacă, să zicem, prietena ar face act de prezenţă încorsetată în blugii de ştrengăreală, iar bărbată-su ar apărea, elegant şi ăla, în tenişii de baschet. Aşa că petrecania e cu atât mai incitantă, cu cât presupune ca prietena să apară în rochia de mireasă care îi va aduce în schimb, pe lângă felicitări, daruri şi un soţ, şi sentimentul că e buricul pământului (la scară redusă, în cele din urmă ea fiind doar buricul petrecerii) pentru douăzeci şi patru de ore. Ceea ce e bine şi frumos. Acum, că detaliile încep să se pună la cale şi întreaga tărăşenie se conturează din ce în ce mai clar, prietena plină de sentimente e năpădită şi de gândurile fireşti de genul. "Oare fac ce trebuie?". Şi, pe lângă creştinescul şi corectul, din punct de vedere formal, răspuns "da, fac ce e bine, pentru că ne iubim şi vrem să ne târâim pârţurile împreună", prietena îşi autoexpune şi motivaţii de ordin ceva mai practic: "În plus, unde mai găsesc eu acuma unu' bun şi frumos şi care să mă respecte şi care să-mi şi placă" sau "clar nu mai am răbdare s-o iau de la capăt cu altul şi să mă acomodez, desigur, cu alt set de căcaturi specifice noii cuceriri". Etc.

Deci prietena ajunge într-un punct firesc al existenţei amoroase, în care nu-şi manifestă neapărat dubiile, dar simte nevoia confirmării categorice a drumului cu prioritate pe care-a apucat-o. Lucrurile astea se iscă de obicei, deodată, din nimic. Şi tot de obicei se şi sufocă din faşă. Pen