A fi sau a nu fi. Murim sau înviem. Ne propăşim sau ne prăbuşim.
Retorica politicienilor este profetică, destinul nostru depinde de Geoană sau Băsescu. Vacile vor da mai mult lapte sau vor seca, Dunărea îşi va schimba culoarea în roşu, marea se va înnegri la propriu iar copiii vor creşte sănătoşi sau rahitici în funcţie de cine iese preşedinte. Suntem în plină exaltare mistică. Fiecare discurs îşi propune anihilarea adversarului, împachetarea acestuia şi trimiterea cu primul transport pe o insulă cu leproşi.
România va încăpea pe mâna mafioţilor Vîntu, Patriciu, Voiculescu şi corupţia va sugruma ţărişoara - proroceşte cu disperare Traian Băsescu şi pare convins că spune cuvântul Domnului. Să scăpăm ţara de Băsescu - se pronunţă fără echivoc Iliescu, Antonescu şi mulţi alţii, de parcă l-ar vrea lichidat, ras de pe faţa pământului.
Pe acest fond isteric, susţinătorii se fanatizează, simplii telespectatori devin agitatori, mârâie în faţa colegilor care-i critică favoritul, îşi arată colţii şi le-ar sări la beregată dacă ar fi lună plină. Şi, de fapt, e o imensă cacealma care jigneşte profund IQ-ul naţional, acel tezaur de materie cenuşie care dă valoarea convertibilă a noastră, ca popor, pe piaţa europeană.
Ne iau de proşti, ne leagă de frigider, ca în filmele cu bătaie, şi ne bagă pe gât toptanul lor de inepţii apocaliptice. Mă simt tratat ca un oligofren când Traian Băsescu îmi jură că mă va păzi de pericolul Grivco. Nu, mersi, eu vreau măsuri anti-criză care să inspire încredere investitorilor să revină în România cam în şase luni de acum înainte. De Grivco vreau să se ocupe Parchetul, dacă e cazul, şi nu acum, ci în afara acestei infame luni electorale.
În general, vreau să fiu ferit de lideri providenţiali, pentru că îmi simt jignită inteligenţa, oricât de sofisticată sau rudimentară ar fi. Nu vreau
