Democraţia modernă este un sistem de organizare a societăţii caracterizat de: 1. transparenţă şi responsabilitate în luarea deciziilor; 2. control şi limitări reciproce ale instituţiilor publice aflate în echilibru de putere; 3. ajustarea neconflictuală a deciziilor în funcţie de reacţia populară faţă de ele. Acest tip de democraţie este vertical. El presupune atât existenţa liderilor (de preferinţă, dar nu neapărat aleşi), cât şi acceptarea unei relaţii de subordonare între conducători şi conduşi, cei din urmă putându-i alege sau înlocui pe cei dintâi, dar neputând hotărî în locul lor. O astfel de ordine inegalitară reflectă inegalităţile obiective (de educaţie, informaţie, avere etc.) specifice comunităţilor mari şi complexe.
Prin contrast, democraţia veche era orizontală. În comunitatea mică a oraşelor-state, informaţia putând parveni tuturor cetăţenilor în timp real, educaţia fiind omogenă, iar averile relativ egale, decizia se putea lua de popor în mod direct şi prin participare universală.
Un vot era tehnic egal cu un vot; conducătorii aveau doar libertatea de a imagina soluţiile optime pentru îndeplinirea hotărârilor luate de masă. Aplicarea forţată a acestui sistem în comunităţile naţionale moderne sub eticheta de "democraţie populară" (de neconfundat cu "democraţia participativă") conduce spre dictatură, ca oligarhie ascunsă de proceduri formal democratice.
Dacă ar fi cunoscut aceste lucruri, românii nu ar fi crezut că alegerile uninominale le-ar permite să îşi desemneze în mod absolut conducătorii pe care îi doresc. Într-o societate modernă, cetăţenii aleg doar din ceea ce li se propune de către elita politică structurată în partide. Succesul electoral al unor independenţi este excepţia care confirmă regula. Scrutinul proporţional pe listă sau cel majoritar (uninominal) au în vedere cu totul altceva decât modul de desemnar
