"În '89 aveam doar 7 ani. Deci nu mă întreba cum era regimul şi alte d-astea, că nu-mi amintesc. Singura chestie pe care o ştiu de atunci e prima mea dragoste", spune râzând Gina Caragea. "Eram vecini de bloc. Îl chema Bogdan şi era tare frumuşel. Eu abia intrasem în clasa I, el trecuse într-a II-a. Într-o duminică, învăţătoarele de la clasele I-IV au organizat o excursie, la un mausoleu, parcă.
În autobuz, în drum spre destinaţie, cântam şi ne jucam tot felul de jocuri. La un moment dat, ne-am oprit la «Flori, fete şi băieţi». Când eu mi-am ales băieţi, colegele mele, care ştiau că îmi place de Bogdan, m-au pus să aleg între Bogdan şi Alexandru. Ambele erau numele lui. Mi-a fost aşa o ruşine! Am lăsat ochii în jos, toţi colegii se uitau la mine şi râdeau. Şi am zis, cu juma de gură, «Bogdan». Nici nu m-am uitat la el, dar îl simţeam cum se uită la mine.
Când am coborât, la mausoleu, în timp ce mă duceam spre intrare, el a venit lângă mine. Şi nu a mai plecat. Îmi amintesc cât de tare îmi bătea inima şi că nu am putut să fiu atentă la nimic din ce ne-a spus ghidul ăla.
După ce am ieşit, ne-am dus undeva într-o poieniţă, ne-am aşezat cu toţii pe iarbă şi ne-am desfăcut pacheţelele pe care ni le făcuseră părinţii de acasă. Bogdan era lângă mine. Mie îmi pusese mama pâine cu unt. Atât aveam. El avea ceva carne - muşchi sau ceva - între feliile lui de pâine.
Ai lui «se descurcau», cum se zicea atunci. Mi-a dat şi mie unul dintre sendvişurile lui şi n-a vrut să ia la schimb unul de-al meu. După ce am mâncat, învăţătoarele au spus că putem să mai stăm puţin să ne jucăm şi băieţii au scos mingile cu care veniseră de acasă. Fetele aveau coardă, elastic şi cărţi de joc. Eu nu voiam să joc nimic. Aş fi stat acolo lângă Bogdan până s-ar fi făcut noapte (n.r. - râde cu poftă). Dar el s-a ridicat de pe iarbă şi am crezut că se
