Ioana Parvulescu a mai tesut o carte: Viata incepe vineri”, Humanitas, 2009. Iata un interviu de arta si placere:

„Cu câţiva ani înainte de 1900 zilele erau încă-

pătoare. Oamenii vibrau ca firele de telegraf, erau

optimişti şi credeau, ca niciodată înainte şi ca

niciodată după, în puterea ştiinţei, în progres şi-n viitor.

Anul Nou devenise, de aceea, cel mai important moment:

începutul, mereu reluat, al viitorului.”

Aşa incepi. Cum arată anii noştri? În ce mai crede omul de azi?

- Uite că îmi pui exact aceeaşi întrebare ca doamna Rodica Binder de la Deutsche Welle. De unde se vede că jurnaliştii tot de prezent sunt interesaţi şi chiar ăsta e rostul lor, e foarte bine că fac asta. Şi la citat, îţi răspund tot cu un citat, numai că nu din romanul meu: „Au prezentul nu ni-i mare?” Şi încă: „Noi nu credem în nimic!” Oricum, sigur nu credem în viitor! Avem temeri apocaliptice imediate. Vezi şi recentul film 2012.

„Textura lumii permitea orice gând nebunesc şi, adesea, gândurile nebuneşti ajungeau realitate.”

Azi, nu e la fel? Cum e acum?

Ba da, numai că în sens contrar. Atunci gândurile nebuneşti ţinteau constructivul, azi ele ţintesc nimicirea: intră unul cu un pistol într-o clasă de elevi şi ucide pe câţi apucă. Nici ideea să-ţi „calculezi” data morţii, la modă acumprin ziare, nu mi se pare de bun gust, pe lângă că e o tâmpenie. Pe când atunci, gândurile nebuneşti erau să întemeiezi o şcoală, să faci un spital sau, dacă erai o jună îndrăzneaţă, să urmezi, să spunem, medicina. Desigur, şi gândul cel mai nebunesc, de care se leagă romanul meu, acela că se poate călători în timp, că timpul poate fi stăpânit, într-o bună zi, de mâna şi mintea omului!

Cum de tuberculoza ucidea atunci şi-acum porcina-aviară. Cum s-a reinventat răul peste ani?

Cum s-a reinventat binele?

Răul şi binele sunt