…Voiculescu, ca si prostia, nu doare. Ma fascineaza oamenii astia! Sunt dovada vie a faptului ca succesul financiar nu are nimic de-a face cu inteligenta – ba dimpotriva. Sa ne-ntelegem: n-am nimic cu prostii. Omul care m-a umilit cel mai tare pana acum a fost/este (sper ca mai traieste) un prost. Era, la modul propriu, handicapat. Avea, insa, bunul simt s-o recunoasca. Eram in liceu. Eram amandoi pedepsiti sa rearanjam ceva aparatura prafuita in laboratorul de fizica. Nu mai stiu de ce, si, oricum, nu mai are nici o importanta. Important e ca eu il vad si acum pe el – roscat, grasut, catarat pe scara, spunandu-mi: “Bai, fumi, tare mi-as dori sa fiu eu pe-atat de destept pe cat esti tu!”. Mi-au dat atunci lacrimile. Atunci, ca si acum. Pe vremea aceea citeam Biblia pe ascuns, ca sa descoper OZN-uri in ea, via Von Danikeen (parca-asa se scrie), asa ca partea cu umilinta ma lasa nemuritor si rece. Cumva-cumva, totusi, fara nici un suport biblic, omul ala m-a umilit. Mi-am dat atunci seama – el, pe scara, cu un aparat prafuit in mana, eu, jos, intinzand mana dupa el – ca el e mai bun decat de mine si ca, din punctul asta de vedere, toate performantele mele de atunci incolo nu se vor mai puta masura cu a lui. Asa a si fost.

Si-acum vin astia (sa nu le zic moguli, sa le zicem oameni de afaceri – afaceri de miliarde): nu-s roscati, nu-s pe scara si nu au bun simt. De aia nu-mi dau lacrimile – sau, daca mi-ar da, ar fi unele de ras. In filmul “Falling Down” (parca asa-i zicea, ala cu Michael Douglas), personajul principal, scos din minti, ajunge la un moment dat pe un teren de golf, unde un nene in varsta il ameninta cu paza. Pe cand il ameninta, nenea cu pricina face un atac de cord. Intr-un mood nu tocmai crestin, Michael Douglas se uita la el in timp ce nenea horcaie si-i zice: “Si la ce ti-a folosit sapcuta aia stupida de pe cap?” Sapcuta era/este viata. Lui