A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, un boier care poftea să-l dea jos pe Vodă şi să se suie pe tronul acestuia, proclamându-se Roşu Împărat.

De ce erau vremile mai grele, merindele mai scumpe şi galbenii tot mai puţini, de sufla vântul prin bordei, unde mai pui că se abătuse şi-o molimă peste împărăţie, de aceea boierul roşu se vedea mai aproape de domnie. Nu-i vorbă, şi boierii îl ajutau să crească precum Făt-Frumos, doară-doară l-or da jos pe hainul Vodă.

Un singur cusur avea boierul roşu: era slobod la gură şi iute călcător în străchini, iară unul dintre boierii care îi ţineau acuma hangul şi unelteau să-l rădice în scaun îl făcuse nătăfleţ. Născocea boierul câte-n lună şi-n stele, de stătea mâţa-n coadă, iar slujbaşii împărăţiei se veseleau nevoie mare de ce trai aveau să ducă, fericiţi până la adânci bătrâneţi.

În faţa ochilor li se năzăreau doar râuri de lapte şi miere izvorând din basme: plopşorii făceau pere şi răchitele micşunele, urşii se băteau în coade, lupii şi mieii se înfrăţeau, puricele se potcovea la un picior cu nouăzeci şi nouă de ocale de fer şi tot i se părea că-i uşor. Dară de când scria musca pe perete, mai mincinos care nu crede.

Ce nu băsnuia îndrăzneţul boier roşu? Cică, măre, le făgăduia tuturor celor năcăjiţi, ce părăsiseră împărăţia în lumea toată, alungaţi de muncile grele de pe urma cărora nu se alegeau cu nimic, că la întoarcerea acasă aveau dânşii să primească galbeni frumoşi, cu care să-şi vadă de muiere, bordei şi ogor. Altădată, dete răvaşe pren oraşe şi puse surlele să sune că boier dumnealui va trămite oameni să caute în stele, undeşi înţărcase dracul copiii.

Boieri dumnealor ascultară şi se minunară de ce vorovise dânsul, dară, cum se vede treaba, Vodă cel cu ţepele tot nu se dădea dus. Îndată născoci boierul nostru altă năzbâtie ca să ajungă