Cu doar 3 ore program TV, şi acelea mustind de realizările Epocii de Aur, românii şi-au petrecut ultimii ani ai comunismului cu mâna pe acordul fin al televizorului să mai scoată din puricii care blurau imaginile transmise de ruşi, unguri, bulgari şi sârbi, uneori şi de la sute de kilometri distanţă. În ultimii ani ai comunismului, românii aveau parte de doar 3 ore de program TV, în timpul săptămânii, la care se mai adăugau sâmbăta şi duminica, câteva ore după

Cu doar 3 ore program TV, şi acelea mustind de realizările Epocii de Aur, românii şi-au petrecut ultimii ani ai comunismului cu mâna pe acordul fin al televizorului să mai scoată din puricii care blurau imaginile transmise de ruşi, unguri, bulgari şi sârbi, uneori şi de la sute de kilometri distanţă.

În ultimii ani ai comunismului, românii aveau parte de doar 3 ore de program TV, în timpul săptămânii, la care se mai adăugau sâmbăta şi duminica, câteva ore după amiază. În zilele săptămânii, unicul canal al televiziunii naţionale avea program doar între orele 19 şi 22, program care, între cele două telejurnale, conţinea cuvântări ale lui Ceauşescu şi reportaje despre măreţele realizări de la noi şi/sau din alte ţări comuniste. Rareori câte un film, iar desene animate erau doar sâmbătă şi duminica.

Antena cu amplificator şi cu „n” elemenţi

În aceste condiţii, românii trăgeau cu ochiul la televiziunile vecinilor. Norocoşii apropiaţi de graniţe puteau „prinde” bulgarii, ungurii sau sârbii doar cu antena de pe bloc, care capta semnalul de la emiţătoarele de peste graniţă, iar românii din oraşele mai îndepărtate foloseau amplificatoare de bandă largă, prin care puteau recepţiona semnalul chiar de la aproape 200 de kilometri de graniţă. Se crease o adevărată industrie a acestor dispozitive, oamenii cumpărau amplificatoare din comerţ, pe care le adaptau apoi să „prindă” posturile TV din Bulgar