Un aparat video costa cât o Dacie, pe vremea lui Ceauşescu. Însă, în condiţiile în care programul TV era limitat la doar două ore de emisie tv pe zi, şi acelea cu program impus despre realizările regimului, orice alternativă era o binecuvântare. Oficial, nu se făceau importuri şi nu se comercializau aparate video în magazinele pentru popor (mai apăreau în shop-urile destinate străinilor şi la care aveau acces şi diplomaţii). Însă exista o piaţa informală care era înflor

Un aparat video costa cât o Dacie, pe vremea lui Ceauşescu. Însă, în condiţiile în care programul TV era limitat la doar două ore de emisie tv pe zi, şi acelea cu program impus despre realizările regimului, orice alternativă era o binecuvântare. Oficial, nu se făceau importuri şi nu se comercializau aparate video în magazinele pentru popor (mai apăreau în shop-urile destinate străinilor şi la care aveau acces şi diplomaţii). Însă exista o piaţa informală care era înfloritoare.

„Preţul unui aparat era între 40.000 şi 80.000 de lei, în condiţiile în care un salariu bun de inginer sau doctor era anual, de 40.000 de lei, iar o maşină Dacia 70.000 de lei. Casetele erau, de asemenea, scumpe: 1.200 de lei imprimate sau 400 pentru reimprimate”, povesteşte Paul Vevera, unul dintre cei care făceau afaceri înainte de Revoluţie cu aparate şi casete video.

La vremea respectivă, visul său era să „scape” din România şi să se stabilească în SUA, ţara tuturor posibilităţilor, unde iniţiativa privată nu era interzisă. A emigrat la începutul anilor ’90, iar banii din mica afacere cu casete şi aparate video l-au ajutat să înceapă acolo o nouă viaţă.

Cum se făceau afacerile cu video înainte de ’89?

Aparatele se găseau fie la anunţurile de mică publicitate din „România Liberă”, fie puteau fi trimise prin Poştă de rudele sau cunoştinţele stabilite în Vest. „O variantă mai bună era procurarea