De aproape 20 de ani, ne chinuim să facem din 1 Decembrie un motiv de bucurie şi nu prea ne iese.

Astăzi, pe hârtie scrie că este Ziua României. În viaţa de zi cu zi, sărbătoarea asta de neam şi ţară nu produce vibraţie pe măsura calendarului şi a scriptelor oficiale. De aproape 20 de ani, ne chinuim să facem din 1 Decembrie un motiv de bucurie şi nu prea ne iese. De fiecare dată, oficialităţile anunţă parade, defilări, adunări, discursuri - toate incapabile să producă vreun mare tremur emoţional. Trag de genul ăsta de manifestări ca şi când ar vrea să umfle cu pompa un eveniment născut moale. La joc s-au „lipit" în timp şi televiziuni care s-au dat de ceasul morţii să ne bage pe gât cârnaţi scăldaţi în fasole, ca semn al brandului de ţară. Degeaba!

Nu aşa bagi sentiment naţional în vene de cetăţean. Indiferent cât marketing ne-ar îndesa unii şi alţii pe televizor, nu putem digera prea mult din meniul mediatic al Zilei Naţionale. 1 Decembrie rămâne, aşa cum este de alt­fel şi astăzi, o zi liberă, puţin diferită de cele din weekend. Recursul la istorie - argument valid pentru catalizarea spiritului statal - nu reuşeşte nici el să imprime emoţia mult-aşteptată. Puţinii bătrâni rămaşi în viaţă, care au îndurat ororile războiului însufleţiţi de gândul că vor readuce acasă Basarabia răpită, sunt cele mai puternice surse de spirit naţional. Însă nici măcar forţa lor pură nu mişcă vehiculul patriotic. Victoriile sportivilor în competiţii internaţionale (vezi exemplul recent al pugilistului Bute) ne aduc doar satisfacţie de moment şi nu lasă urme în fibra naţională. Nici măcar comunităţile de români emigranţi, care păstrează ţara în suflet şi se simt mândri cu ea în ţările de adopţie, nu au reuşit să sporească pasiunea pentru 1 Decembrie. Chiar am senzaţia că, de la an la an, scade şi mai mult combustibilul naţional care poate alimenta ideea profundă de sărbătoare