Filmele de animaţie erau urmărite cu religiozitate într-o perioadă în care libertatea de informare şi accesul la cultură erau condiţionate de criterii precum asemănarea lui Olive cu Elena Ceauşescu, de preferinţele vreunui copil cu tatăl bine plasat în partid sau de faptul că instigă la adoptarea câinilor în apartament, aşa cum se considera că fac „101 dalmaţieni”. Desenele animate erau altceva în perioada comunistă. Dacă puştii „tehnofreaks” de a

Filmele de animaţie erau urmărite cu religiozitate într-o perioadă în care libertatea de informare şi accesul la cultură erau condiţionate de criterii precum asemănarea lui Olive cu Elena Ceauşescu, de preferinţele vreunui copil cu tatăl bine plasat în partid sau de faptul că instigă la adoptarea câinilor în apartament, aşa cum se considera că fac „101 dalmaţieni”.

Desenele animate erau altceva în perioada comunistă. Dacă puştii „tehnofreaks” de azi s-au plictisit şi să zapeze printre canalele după personajele lor de desene favorite, preferând să le animeze ei, personal, cu controllerul de la Wii, pe vremea aceea nu doar copiii, ci toată familia îşi făcea planurile de peste zi în funcţie de programul de desene de la televizor.

Culmea, multe desene animate erau cenzurate. Olive din „Popeye Marinarul” a avut ghinionul să semene cu Elena Ceauşescu, motiv pentru care a fost exclusă de pe micile ecrane comuniste, la fel şi cei „101 dalmaţieni”, care instigau copiii să adopte animale de casă, un obicei burgez dezgustător din punctul de vedere al stilului de viaţă comunist. La rândul lor, Tom şi Jerry erau considerate nişte personaje prea violente.

„Lolek şi Bolek”, „Miaunel şi Bălănel” (revoluţionare pentru că erau singurele desene în care câinele şi pisica sunt prieteni), „Povestiri din pădurea verde”, „Pif şi Hercule”, „Ciocănitoarea Woody”, „Bugs Bunny” şi „