O ştire scurtă pe Mediafax: „Casa Doinei Cornea din Cluj-Napoca a fost spartă, duminică seară, după ce a fost forţată uşa de la intrare. Din casă au fost furaţi între 4.000 şi 5.000 de lei. În momentul jafului, fosta disidentă anticomunistă nu era acasă“.
În total, 224 de semne. Atât a rămas dintr-un disident anticomunist - unul real, nu fabricat - la 20 de ani de la Revoluţie. Aceasta este preţuirea pe care România o arată unui simbol al luptei cu un regim nenorocit: un jaf expediat în 224 de semne.
Este şi aceasta o parabolă a României construite/distruse în cele două decenii postcomuniste. Atunci, în euforia Revoluţiei, vedeam proiectat pe cerul patriei un viitor luminos. Ziceam: gata, s-a dus tiranul, s-a dus şi odioasa, nu mai are cine să se pună de-a curmezişul fericirii noastre. Vom uimi lumea cu bunătatea-cinstea-hărnicia-voinţa-ambiţia noastră. Vom construi o ţară în care nu vor mai exista disidenţi bătuţi pe stradă. Şi, în general, nu vor mai exista disidenţi, pentru că nu-şi vor mai avea rostul.
Da, nu mai e nevoie de disidenţi, dar e nevoie de multe altele. Nu suntem un regim tiranic, suntem un regim anarhic. Unde ne sunt bunătatea, cinstea, hărnicia, voinţa, ambiţia pe care ni le alocam din oficiu? Nu răspundeţi prin exemple izolate, pentru că acelea nu reprezintă regula.
E absurd să oftezi după un regim inuman. Dar nici nu poţi fi mulţumit cu mersul treburilor în aceşti 20 de ani. Atunci eram moluşte fără grai într-o cocină de porci, acum suntem viermi târâtori într-o haită de şacali. Întindem gâtul după o frunză în plus, dar am uitat că în '89 ne visam lei, tigri, vulturi.
Destinul Doinei Cornea este şi destinul României. Înainte de '89, în dictatură, curajoasa disidentă era snopită în bătaie pe străzile Clujului, la ordinele Securităţii. Acum, discreta pensionară este jefuită în propria-i casă.
În '89, despre Doina C
