Că mahalaua românească a devenit deja Centru sau e pe cale să înghită şi ce a mai rămas din el tine de domeniul evidentei. E de mirare doar că un asemenea subiect ofertant n-a fost valorificat până acum şi în studiile noastre literare. Prima care îl valorifică este Georgiana Sârbu, într-o lucrare proaspătă, empatică şi pitorească despre „romanele mahalalei“ autohtone. O lucrare aflată în trend-ul postmodern al interesului pentru marginalităti, cu acroş direct la contemporaneitate şi cu motivarea biografică de rigoare (în câteva frumoase pagini confesive, autoarea mărturiseşte a locui în apropiere de Ferentari).

Pe lângă ideea unei abordări deocamdată insolite şi al cărei potential de interes nu poate fi ignorat, unul dintre meritele acestui volum de debut (la origine - teză de doctorat în Litere, sub coordonarea lui Nicolae Manolescu) este lizibilitatea atractivă, provocatoare, frizând lejeritatea „literară“. Cu exceptia câtorva didascalii care ar fi putut lejer să fie lăsate deoparte la publicare, cartea nu are nimic din academismul conventional, îmbâcsit şi constipat cu care tezele noastre doctorale îi chinuie chiar pe referenti, darămite pe cititorii nespecialişti. Vie şi personală, eseistică şi pe alocuri publicistică, alunecând zburdalnic, adesea, în proză descriptivă sau „caracterologică“, dar nu lipsită de judecăti critice exacte şi neconcesive, scrisă, oricum, cu nerv, lejeritate şi vădită plăcere, Istoriile periferiei... este o carte aproape populară. Pe lângă verva speculativă, care-o apropie de formula reporterilor de la Dilema veche, pe lângă directetea fără fasoane şi vioiciunea spumoasă, Georgiana Sârbu dovedeşte imaginatie a decupajelor tipologice şi fizionomice (capitolele şi subcapitolele sunt acroşante şi pitoreşti, picante chiar, începând de la titluri: Alteritatea agresivă. Tiganii, grecii, evreii, Alcoolismul: hedonism sau tară? Violent