Diversiunile în România au început „timid“, în 1989, imediat după evenimentele din decembrie. Terorişti, ce s-au dovedit imaginari, au tras, potrivit lui Ion Iliescu, „din toate poziţiile posibile“. De la „nu ne vindem ţara“ la „vin moşierii“ ori la „moarte intelectualilor“, a fost folosit întreg arsenalul diversionist cu ajutorul unicei televiziuni, cea naţională. Nu trebuie uitat nici conflictul interetnic de la Târgu Mureş, din martie 1990 (conflict exacerbat şi întreţinut până la prezidenţialele din 1992). Au urmat mineriadele, ascunderea adevărului despre revoluţie, cocoloşirea tuturor corupţilor, care s-au îmbogăţit furând din avuţia naţională, denigrarea partidelor istorice şi a liderilor acestora.

Ion Iliescu câştiga alegerile din 20 mai 1990, învingându-i pe Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu. Iliescu câştiga apoi şi alegerile din septembrie 1992, când îl învinge în turul doi pe Emil Constantinescu. În campania electorală din 1992, tema obsesivă a fost aceea c㠄vin ungurii şi ne iau Ardealul“. Iliescu a fost ajutat în cursa electorală de Gheorghe Funar, clasat al treilea, pe atunci la PUNR, ulterior el migrând la PRM. Emil Constantinescu reuşeşte să îşi ia revanşa abia în noiembrie 1996. Primul scandal sexual care a ţinut prima pagină a ziarelor, cu scopul de a abate atenţia de la problemele politice ale vremii prin 1995, a fost cel despre relaţia jurnalistei Floriana Jucan şi a ambasadorului Elveţiei Jean-Pierre Vetovaglia.

S-a aflat atunci despre implicarea directorului SRI Virgil Măgureanu. Înaintea scrutinului din 1996, în vreme ce partide din CDR l-au susţinut pe Horia Patapievici în plin scandal legat de apariţia celebrului „căpitan Soare“, PDSR îşi vedea de operaţiunea „telefoanele murdare“ pentru care a fost dur acuzat, adăugându-se şi scandalul interceptărilor telefonice prin Serviciul Român de Informaţii, subordonat puterii politice la acea